Capitolul 6. Probleme de filozofie

 6. Probleme de filozofie

             Problemele filozofice m-au preocupat întotdeauna, însă nu într-o măsură foarte mare. Eu am studiat (în liceu şi în facultate) filozofia materialist dialectică şi câteva elemente din istoria filozofiei.

Nu sunt de acord cu cei ce văd în filozofie o disciplină de speculaţii diverse, eu consider că filozofia este “o ştiinţa a ştiinţelor” în sensul că ea se bazează pe toate celelalte ştiinţe, pe descoperirile din toate domeniile, pe care încearcă să le închege într-o concepţie unitară despre lume, pentru a putea înţelege mai bine această lume.

            Concepţiile filozofice se împart în patru concepţii mari după cum rezolvă (ce răspuns dau) problemei fundamentale a filozofiei.

Această problemă este: care este elementul primordial în raportul materie - conştiinţă?

           După cum răspund, se delimitează concepţiile materialiste (care spun că materia este primordială, adică ea are rolul determinant asupra conştiinţei), de concepţiile idealiste (care văd conştiinţa ca determinând materia, care au preponderenţă asupra materiei, care spun: conştiinţa este hotărâtoare asupra dezvoltării societăţii).

           După cum văd lucrurile (static sau dinamic, în evoluţie, într-o schimbare continuă) se mai împart în două: în concepţii metafizice (văd lumea static, fără o evoluţie evidentă, fără transformare) şi concepţiile dialectice (care văd lumea în dinamica ei, într-o continuă schimbare, în evoluţie, în transformare).

Deci există patru categorii de concepţii filozofice:

          1. Materialismul metafizic (reprezentat printr-o serie de materialişti antici ca Leucip¹ şi Democrit, mai târziu filozofi ca John Loche),

         2. Materialismul dialectic (reprezentat prin Karl Marx, considerat ca un economist de elită şi prin Engels, iar ca un strălucit practician: Lenin, care, spre deosebire de Karl Marx, care considera că revoluţia muncitorească va izbucni în ţările cele mai dezvoltate economic, a arătat că revoluţia izbucneşte acolo unde exploatarea este foarte mare, unde “zalele lanţului sunt cele mai slabe”), unde contradicţiile din societate ating un punct exploziv.

         3. Idealismul metafizic (reprezentat prin Immanuel Kant, filozof german care a influenţat filizofia timpului său ca şi cea următoare),

          4. Idealismul dialectic (reprezentat prin Hegel, cu “ideea absolută” în evoluţie).

În această privinţă, un capitol aparte îl ocupă cognoşcibilitatea, adică posibilitatea cunoaşterii. În acest domeniu am găsit o contradicţie în filozofia materialist dialectică (deşi sunt de acord că lumea poate fi cunoscută) şi anume:

Într-una din primele lecţii din filozofie (şi în cărţile pe care le-am citit) se afirmă că “Filozofia materialist dialectică este singura teorie valabilă (adevărată) despre lume şi viaţă. În capitolul despre cognoşcibilitate se afirmă însă că lumea, în toată complexitatea ei, poate fi cunoscută doar în succesiunea infinită a generaţiilor”. Atunci prima afirmaţie înseamnă că nu este adevărată, deoarece nu s-a epuizat “succesiunea infinită a generaţiilor” şi de fapt aceasta (fiind infinită) nu se va sfârşi niciodată, deci nu putem şti dacă această concepţie filozofică este adevărată sau falsă.

          De fapt în capitolul privind criteriul adevărului se afirmă că acest criteriu (singurul criteriu acceptat) este practica, or practica nu a demonstrat acest lucru (până în momentul de faţă).

Admit însă că o serie de afirmaţii din filozofia materialist dialectică mi se par bine fundamentate şi bine susţinute, cu argumente solide. De fapt este singura concepţie pe care o cunosc (bine, cred eu) şi ca urmare încerc să-mi reprezint viaţa, lumea, conform acestei concepţii. Acest lucru, îl fac fără însă să îmi pun problema concepţiilor filozofice sub care abordez aceste probleme.

O altă problemă (care mă intrigă) este problema creaţiei, problema originii vieţii şi a omului pe această planetă.

         În acestă ordine de idei cunosc concepţia lui Oparin (1894 - 1980 biochimist rus) care a explicat evoluţia vieţii de la materia nevie (abiotică, lipsită de viaţă) la materia vie. El a arătat că prin experimente în condiţii apropiate de condiţiile primordiale ale vieţii (existente pe Pământ acum 3-4 miliarde de ani, după formarea lui ca planetă), plecând de la substanţe ca azot, oxigen, hidrogen, supuse la temperaturi mari şi descărcări electrice (care erau foarte frecvente în atmosfera primordială) s-au obţinut substanţe organice complexe, mergând pâna la aminoacizi (care constituie “cărămizile vieţii”) fără a putea însă a se ajunge până la recrearea vieţii, nici măcar a celor mai simple microorganisme.

         Mai departe explica Oparin, aceste substanţe (aminoacizi şi nu numai), s-au adunat, s-au aglomerat (în anumite zone) în apă (care exista din abundenţă) şi s-au agregat, formând aşa numitele “coacervate” care erau capabile să schimbe substanţe cu mediul, realizând un fel de “metabolism primitiv”, din care, prin evoluţie ulterioară s-a ajuns la microorganisme primitive şi apoi la viaţa aşa cum o cunoaştem (prin evoluţie, în câteva miliarde de ani).

         Teoria, deşi este contestată de unii cercetători, cunoscută ca fiind “teoria Oparin-Haldane” după numele celor doi cercetători (unul rus celălalt american - Haldane 1892 – 1964) care au făcut respectivele cercetări independent şi aproape identic, după părerea mea are meritul că încearcă să explice această problemă. (Ipoteza a evoluat în timp, astfel că ea, astăzi este susţinută în diverse forme, de alţi biochimişti).

         Cei ce contestă acestă ipoteză, au venit cu o altă idee şi anume “teoria panspermiei” care în esenţă spune că viaţa pe Pământ a venit din afară (din Cosmos) prin “panspermie” adică prin contaminarea Pământului de la meteoriţi sau comete, care erau purtătoare de germeni de viaţă. (Acest lucru este cercetat şi astăzi în Antarctica de exemplu – unde nu există germeni care să contamineze mostrele de meteori mici care sosesc din spaţiu în număr mare, adică acolo zăpada este “virgină”, germenii vieţii pot fi studiaţi şi văzuţi dacă apar din afară, din spaţiul extraatmosferic).

La ora actuală (conform ultimelor cercetări) există mai multe ipoteze. Se ştie că vieţa pe Pământ, care este una dintre problemele centrale ale biologiei şi analiza ei a constituit de-a lungul veacurilor o permanentă dispută între concepţiile filozofice idealiste şi materialiste.

Cercetările ştiinţifice presupun că planeta noastră are vârsta de 4,6-4,8 miliarde de ani, iar primele vieţuitoare au apărut cu circa 3,5 miliarde de ani în urmă sub formă de bacterii filamentoase. Aceste cercetări sunt susţinute de descoperirea unor vietăţi descoperite în straturile de pământ şi care au fost datate prin diverse metode, unele destul de precise (metoda carbonului radioactiv).

În completarea teoriei lui Oparin şi Haldane, există câteva teorii care au continuat cercetările acestora şi au ajuns la o serie de concluzii:

S.L.Miller şi H.C.Urey (1953) au reuşit să obţină din- tr-un amestec de vapori de apă (35%), amoniac (26%), metan (26%) şi hidrogen (13%), supus unor descărcări electrice în- tr-un balon de sticlă la o temperatură de 80˚C, după câteva săptămâni, o serie de substanţe organice: alanină, acid aspargic, acid glutamic, acid uric, lactic, citric, propanoic etc.

P. Abelson, C. Harada şi S. Fox de asemenea au sintetizat, puţin mai târziu, aminoacizi şi polipeptide (la o încălzire timp de 6-8 ore până la 170-180˚C).

C. Ponnamperuma pe lângă aminoacizi a mai obţinut şi diferite baze azotate (adenină, guanină, uracil şi timină), care în prezenţa ribozei, H₃PO₄ (acid fosforic) şi sub acţiunea razelor ultraviolete formau adenozină mono-, di- şi trifosfat.

J. Shram a obţinut nucleotide, iar A. Kornberg (1958) a sintetizat în condiţii de laborator prima moleculă de AND (acid dezoxiribo nucleic, substanţă care există în toate fiinţele vii şi care face posibilă înmulţirea, păstrarea caracterelor ereditare la fiinţele care se nasc).

În spaţiul extraterestru (Cosmos) au fost descoperite (prin metode spectroscopice) molecule organice ca formaldehida şi altele. Aceasta arată că moleculele organice sunt larg răspândite, că nu există nici o problemă legată de sinteza compuşilor organici. (Descoperirea a fost făcută într-o nebuloasă).

În Antarctica se studiază astăzi o serie de particule care vin (cad) din spaţiu pe Pământ şi care sunt studiate acolo deoarece sunt protejate la acţiunea factorilor de mediu (mai puţini, în aceste condiţii).

              Dar şi în meteoriţi sau în comete nu a fost găsită viaţă până la momentul actual, ci numai cele mai complexe substanţe componente ale ARN – acidul ribo nucleic, aminoacizi.

Deci se pare că suntem în acelaşi impas. Apoi, dacă ar fi aşa şi viaţa într-adevăr pe Pământ ar fi venit prin panspermie, cum s-a format ea (acolo unde s-a format) ştiind că acum se consideră că iniţial Cosmosul, materia, a început printr-un BIG BANG (prin explozia primordială) când existenţa vieţii era exclusă. Deci această ipoteză prezintă dezavantajul că nu explică apariţia vieţii în forma în care ea a apărut ca primă fază a vieţii în istoria cosmosului ca Univers. Nu explică cum a apărut viaţa acolo unde ea a apărut, din ce a apărut.

Deci consider că singura ipoteză plauzibilă pentru explicarea evoluţei materiei de la neviu la viu este teoria lui Oparin şi Haldane.

De fapt, dacă admitem teoria panspermiei, există un loc în care îşi are contribuţia o variantă a teoriei Oparin Haldane şi anume aceea că evoluţia de la materie nevie la viaţă s-a produs într-un alt loc din spaţiu, din cosmos, unde erau condiţii şi mai favorabile, sau unde datorită unei “întâmplări” s-a produs acest lucru, aceasta având în vedere că naşterea vieţii a avut nevoie de foarte multe “experimente”, de multe încercări, de multe transformări ale substanţelor organice, iar acest lucru la scara întregului univers s-au putut desfăşura mai plauzibil. Deci teoria panspermiei nu neagă teoria Oparin Haldane.

Există încă probleme neelucidate în legătură cu apariţia vieţii, dar viaţa a apărut într-o formă sau alta de vreme ce ea există şi o cunoaştem astăzi. Ea a apărut într-o formă sau alta (poate chiar în mai multe forme).

Woese susţine că lumina a fost sursa primară a proceselor energetice, iar Haldane este de părerea că rolul primordial aparţine acizilor nucleici.

În legătură cu altă ipoteză care încearcă să explice apariţia vieţii prin crearea acesteia, (teoriile creaţioniste) de către o fiinţă supranaturală, aceste teorii nu aduc în sprijinul lor nimic logic, singurul element de la care se pleacă fiind faptul că acum există, viaţă şi că apariţia ei nu poate fi explicată în mod satisfăcător şi complet până la ora actuală.

Această teorie este o teorie idealistă (în sens filozofic) şi, neaducând dovezi în sprijinul ei, îmi permit s-o desconsider.

De fapt aşa (prin această teorie) se poate explica orice, deoarece dictonul “Crede şi nu cerceta” îi este specific şi nu presupune existenţa dovezilor pentru a demonstra susţinerile sale, ba chiar susţine “credinţa” adică faptul că trebuie să fie crezută această teorie doar ca un postulat, ca un fapt dat şi imposibil de combătut.

Mă întreb (având în vedere acest lucru) cum este posibil ca anumite persoane (chiar persoane educate) să susţină astfel de lucruri.

În acest proces (de evoluţie de la neviu la viu) se pare că avut un rol deosebit (după unele cercetări încă nefinalizate) o rocă comună şi anume argila. Ea ar avea proprietatea de a grupa anumite substanţe în mod preferenţial, adică ar putea selecta anumite substanţe, în anumite locuri pe suprafaţa sa, contribuind astfel la concentrarea de substanţe organice.

În acest sens am citit o carte scrisă de către Carl Sagan un cunoscut astronom american, care şi el îmi dă dreptate (într-o anumită măsură).

Carl Sagan este un astronom cunoscut, este autor a mai multor lucrări de astronomie şi nu numai. Am citit relativ recent o carte scrisă de el, în care îşi precizeată părerea relativ la o serie de descoperiri recente (care nu au legătură cu astronomia). De exemplu în acestă carte arată despre anumite cercetări legate de “inteligenţa” unor maimuţe care ar fi fost învăţate să comunice cu oamenii.

El este larg cunoscut datorită unui serial de televiziune despre Cosmos, un serial de popularizare, care era comentat de el însuşi, şi care a fost difuzat în România prin anii 1980. În acest serial el spunea despre oameni în general că “suntem praf de stele”. Această expresie mi-a plăcut. Ea exprimă un adevăr, în sensul că materia s-a dezvoltat de la materia primordială care este hidrogenul, care concentrâdu-se în stele a dus la formarea atomilor mai grei (cum este carbonul şi nu numai, prin procese de sinteză nucleară care sunt caracteristice nucleelor stelare în special în faza lor finală, când îşi epuizează materia de sinteză iniţială, hidrogenul şi când trec la alte tipuri de reacţii nuceare sintetizând nuclee grele, de exemplu carbon şi nu numai) iar apoi, prin explozia stelelor ajunse la sfârşitul vieţii lor, a dus la răspândirea acestor substanţe prin formarea planetelor. Această expresie mi-a plăcut şi pentru că făcând apropierea între “om” şi “stea” arată implicit faptul că în fiecare om se găseşte izvorul geniului, posibilitatea fiecăruia de a deveni o “stea” adică o somitate, o persoană cunoscută într-un anumit domeniu sau măcar o persoană recunoscută de semenii săi.

Aici, în planete, a apărut viaţa şi în urma acestui fapt am apărut şi noi, oamenii. Deci: “suntem praf de stele”.

Este vorba despre “Balaurii raiului” carte apărută în traducere în limba română în anul 1977. În acastă carte, (pentru care a primit premiul Pulitzer) în care Carl Sagan face o serie de consideraţii asupra evoluţiei inteligenţei umane. Concluzia acestei cărţi este:

“Capacităţi intelectuale de seamă n-au apărut pe planeta Pământ decât în ultima zi a Calendarului Cosmic. Funcţionarea corelată a celor două emisfere cerebrale constituie un instrument pe ni l-a dat Natura pentru ca noi să supravieţuim. Este puţin probabil să putem supravieţui dacă nu folosim întregul potenţial creator al inteligenţei noastre umane. <Suntem o civilizaţie ştiinţifică, spunea Bronowski. Aceasta înseamnă o civilizaţie în care cunoaşterea şi integritatea cunoaşterii sunt esenţiale. Ştiinţa nu este decât denumirea latinească a cunoaşterii… Destinul nostru este cunoaşterea>²”

O problemă asemănătoare este problema evoluţiei de la “maimuţă” la om. Darwin în lucrarea sa “Originea speciilor” arată cum evoluează viaţa pe Pământ de la inferior la superior, prin specializare şi lupta pentru existenţă. Sigur că putem să nu fim de acord cu această teorie. Dar, ca să nu fim de acord, ar trebui să punem alceva în loc.

Acest lucru a fost încercat. O serie de cercetători au afirmat că omul nu se trage dintr-o specie de maimuţă antropoidă, ci dintr-un animal asemănător cu ursul (s-au găsit asemănări mari, în ceea ce priveşte scheletul între om şi urs). Am citit aceste teorii şi pot avea într-o oarecare măsură dreptate. Dar evoluţia s-a produs în milioane de ani. Nu se cunosc (până în acest moment) toate elementele evolutive. Totuşi, consider că Darwin are un rol deosebit de mare în lămurirea acestei probleme, ba chiar un rol de deschizător de drumuri, că el, dacă nu lămureşte convingător cum s-au desfăşurat lucrurile, lămureşte cel puţin modul cum s-au desfăşurat ele în general, în principiu, sau măcar cum s-ar fi putut ele desfăşura.

În acest sens iată ce spune însuşi Darwin (în cuvântul înainte al cărţii lui Sagan “Balaurii raiului”) din scrierile sale privitoare la Originea omului:

“Concluzia de bază a acestei lucrări, anume că omul descinde dintr-o formă de organizare inferioară, ar fi pentru multe persoane – spre regretul meu – total neplăcută. Nimeni nu mai pune la îndoială că ne tragem din fiinţe primitive. Nu voi uita niciodată uluiala mea când am văzut, pentru prima oară, o sărbătoare a unor băştinaşi din Ţara de Foc, căci brusc mi-a trecut prin minte gândul că aşa arătau şi strămoşii noştrii. Oamenii aceia erau complet goi şi mânjiţi cu vopsea, aveau părul lung şi încâlcit, gura spumegând de aţâtare şi un aer sălbatic şi neîncrezător. Nu stăpâneau aproape nici un meşteşug şi, asemenea sălbăticiunilor, se hrăneau cu ce reuşeau să prindă; nu aveau nici o formă de organizare şi erau nemiloşi cu toţi cei din afara micului lor trib. Cine a văzut la faţă un sălbatic în ţara sa de baştină nu se va mai ruşina dacă va fi silit să recunoască faptul că în venele sale curge sângele unei fiinţe şi mai modeste. În ceea ce mă priveşte, prefer să mă trag din eroica maimuţică ce şi-a sfidat duşmanul de moarte pentru a-i salva stăpânului ei viaţa, sau chiar din bătrânul babuin care a coborât din munţi pentru a răpi triumfător pe mai tânărul său prieten din mijlocul unei haite de câini năuciţi de gestul lui, decât dintr-un sălbatic căruia îi place să-şi tortureze duşmanii, aduce ofrande sângeroase, ucide copii fără a avea remuşcări, îşi tratează nevestele ca pe sclave, nu ştie ce este bunăcuviinţa şi este obsedat de cele mai grosolane superstiţii.

Omul poate fi iertat că se simte cam mândru pentru că s-a ridicat pe cea mai înaltă treaptă a lumii vii, deşi nu numai prin eforturile sale, iar faptul că a ajuns unde a ajuns în urma unei evoluţii, şi nu fiindcă a fost pus acolo aşa cum este de la început, ar trebui să-i dea speranţa unui destin care să-i asigure un loc şi mai înalt în viitorul îndepărtat. Aici însă nu ne preocupă speranţele şi spaimele, ci numai adevărul, în măsura în care gândirea ne permite să-l scoatem la suprafaţă. Am pus la dispoziţie, atât cât m-a ajutat pe mine mintea, dovezile şi, după cum văd eu, trebuie să recunoaştem că, în ciuda calităţilor sale deosebite, a milei pe care o simte faţă de cei oropsiţi, a generozităţii sale nu numai faţă de ceilalţi semeni, ci şi faţă de cele mai de jos fiinţe de pe lumea asta, în ciuda inteligenţei sale care-l aseamănă divinităţii şi cu care a reuşit să înţeleagă formarea şi mişcarea sistemului solar, ei bine, cu toate aceste puteri extraordinare, omul poartă în structura organismului său pecetea de netăgăduit a originii sale umile.”

Legat de acest lucru au fost discuţii în presa vremii din care amintesc “procesul maimuţelor” un proces celebru în Statele Unite care a fost ecranizat şi a avut parte de o distribuţie de vârf.

În legătură cu acestea, după părerea mea, dacă am observa cu atenţie viaţa omului, am constata că ceea ce-l deosebeşte de celelalte mamifere sunt o serie de lucruri nu atât de importante. În orice caz sunt mult mai multe care-l apropie de acestea, iar dacă luăm în considerare comportarea unor fiinţe decăzute (care ca specie sunt tot oameni) atunci această concluzie nu ni se pare fantezistă.

Cartea “Origini” cu subtilul “Dimensiuni superioare în ştiinţă” care are un colectiv de autori şi este publicată de Institutul Bhaktivedanta (nu ştiu unde este acest institut, dar mi-am dat seama că este o instituţie religioasă), mi s-a părut interesantă prin tematica abordată, prin subiectele sale. Fiind o carte cumpărată de fiul meu, am răsfoit-o.

Subiectele acestei cărţi sunt:

Mari întrebări despre marea explozie.

Misterul conşiinţei.

Viaţa provenind din substanţe chimice – realitate sau fantezie?

O privire asupra evoluţiei.

Mărturia rocilor.

Ştiinţa la o dimensiune superioară.

Concluzia acestei cărţi este trasă încă inainte de a fi citită (la sfârşitul cuprinsului) şi anume:

“Pentru unii obsevatori, anumite caracteristici ale universului observabil sugerează existenţa unei surse iniţiale absolute de informaţie complexă, care poate poseda calităţi intrinseci de inteligenţă şi conştiinţă” (sâc … adică voi nu puteţi explica anumite probleme cum ar fi evoluţia vieţii, pentru că ea a fost creată dinainte, de acea «inteligenţă intrinsecă» pe care voi nu puteţi s-o înţelegeţi)”.

Dar, dacă aşa ar fi, atunci de ce ar trebui să acceptăm existenţa acestei “inteligenţe intrinseci” pe care nu putem s-o înţelegem? Cum se împacă ea cu inteligenţa noastră?

Dar m-am apucat totuşi să citesc cartea şi (recunosc) am găsit o serie de lucruri interesante.

1. Legat despre “marea explozie”, (big bang): “După teoriile clasice ale marii explozii, condiţia iniţială a universului a fost un punct cu o circiumferinţă infinitezimală (foarte mică, sub 1 m, n.n) şi având o densitate şi temperatură infinite. O astfel de condiţie iniţială este dincolo de descrierea matematică.” Şi se continuă cu peroraţia în sensul împărţirii la zero când rezultatul este nedeterminat, deci poate fi 1, 5 sau 10 miliarde. Acest lucru este recunoscut de cercetători. De exemplu (în aceeaşi carte) sir Bernard Lovell, profesor de radioastronomie la Universitatea din Manchester, scria despre singularităţi: (spaţiul concentrat la dimensiuni atât de mici, presiuni şi temperaturi atât de mari sunt din punct de vedere fizic definite ca singularităţi) “În încercarea unei descrieri fizice a începutului timpului, ajungem la o barieră în acest punct. Problema că aceasta este sau nu, cu adevărat, o barieră fundamentală în descrierea ştiinţifică a stării iniţiale a universului, precum şi dificultăţile conceptuale aferente în considerarea unei singure entităţi la începutul timpului constituie întrebări de o importanţă deosebită în gândirea modernă”.

Da, dar asta nu-l faca pe sir. Bernard Lovell să creadă că începutul universului a fost altul decât “marea explozie”. El îşi pune întrebări (ca orice om cu bun simţ) dacă începuturile sunt acestea cu adevărat sau nu. Acesta deoarece o serie de observaţii (în primul rând deplasarea tuturor corpurilor între ele, adică unele faţă de celelalte, îndepărtarea lor, te conduce la această idee. De fapt, există şi ideea universului pulsatoriu, în care universul, după o fază de expansiune – actuală – intră într-o fază de contracţie ş.a.m.d. când această problemă este rezolvată, modelul universului «în expansiune – când apare necesitatea unui BIG BANG - sau pulsatoriu» este dată de masa totală a universului, care nu a putut fi determinată încă cu certitudine. Adevărul este că încă nu ştim o serie de lucruri despre univers (şi nu numai nn) şi că doar atunci când vom ştii totul (în succesiunea infinită a generaţiilor) vom putea afirma că ştim totul. Dar acest lucru nu trebuie să ne oprească. Ştiinţa, şi numai ea, ne face să gândim lucruri noi, ea ne-a făcut să descoperim telefonul, automobilul şi avionul, calculatorul şi multe altele. Dacă ne-am fi ghidat după dictonul că eforturile sunt zadarnice, că nu are rost să cercetăm natura, cosmosul, nu am fi ajuns la aceste rezultate. Trebuie să studiem natura, pentru că în felul acesta vom descoperi lucruri noi, folositoare vieţii noastre.

2. Legat de viaţa ca provenind din substanţe chimice, în această carte (Origini) se neagă posibilitatea evoluţiei vieţii din substanţe chimice simple, prin faptul că nu s-a reuşit să se creeze viaţă în mod artificial. Adică într-un laborator să se creeze o bacterie din apa, azot şi alte câteva substanţe simple. Se argumentează faptul că pentru formarea moleculelor de AND (molecule esenţiale vieţii) sunt necesare foarte multe încercări (în sensul că aceste încercări se fac prin reacţii chimice nedirijate, întâmplătoare) şi că timpul necesar ar fi practic imposibil de acoperit în timpul care a stat la dispoziţie pentru acest lucru (circa 1,5 miliarde de ani).

Dar, dacă este greu de crezut că viaţa a apărut pe pământ în 1,5 md ani, atunci, deoarece viaţa a apărut (deoarece există), atunci putem crede că viaţa a apărut în altă parte, iar atunci nu mai suntem limitaţi la 1.5 md ani, şi nici la spaţiul restrâns al Terrei.

Sau, deoarece s-a reuşit sintetizarea moleculei de AND, atunci sinteza acestuia este posibilă, deci putem admite că s-a reuşit sinteza AND în mod natural, într-un mod nedirijat.

Dacă nu suntem totuşi de acord cu cele de mai sus, atunci putem admite că modul în care s-a produs viaţa va fi lămurit ulterior, deoarece cercetări în acest sens se fac şi se vor mai face. Şi acest lucru deoarece viaţa există.

În introducere se spune:

              «”Cred că noi înţelegem acum modul în care întreaga materie şi energie a universului au ajuns să existe”, declară fizicianul Paul Davies. „Dar viziunea ştiinţifică a creaţiei merge şi mai departe şi oferă perspectiva tentantă după care noi am fi chiar în stare să explicăm cum spaţiul şi timpul, adevărata structură a existenţei, au apărut din nimic, pur şi simplu.” Această perspectivă reprezintă punctul culminant al programului ştiinţific ce-şi propune să răspundă la cele mai multe dintre întrebările fundamentale despre natura şi originea universului³.

              De pe timpul lui Newton, ştiinţa a susţinut că toate fenomenele pot fi descrise (cel puţin în principiu) în termeni de cantităţi măsurabile, care pot fi calculate utilizând legi matematice simple. Această premisă, pe care o putem numi principiul reducţionismului, implică faptul că realitatea este în mod esenţial simplă şi că fiinţele umane, numai prin puterea minţii lor şi a simţurilor lor pot în cele din urmă, să ajungă capable să înţeleagă pe deplin natura şi originea tuturor fenomenelor din univers. Deşi principiul reducţionismului este, fără îndoială, de nedovedit ca punct de plecare, el a stat la baza strategiei de cercetae ştiinţifică şi datoriită faptului că oamenii de ştiinţă au mers dintr-un succes într-altul, credinţa lor în aplicabilitatea universală a acstui principiu a cescut din ce în ce mai mult.

             În plus, acceptarea în necunoştiinţă de cauză a principiului reducţionismului are unele consecinţe deosebit de tulburătoare. Reduce universul la un mecanism ce operează corespunzător unor legi matematice impersonale şi reduce fiinţa umană la un mecanism, ale cărui „liber arbitru” şi „sentimente” sunt corespunzătoare cu nimic mai mult decât nişte modele de interacţiuni chimice între molecule.⁴

             Drept rezultat, valorile şi normele etice nu mai pot fi înţelese ca principii fundamentale, avându-şi originea intr-un creator transcedental, care defineşte ţelul final şi sensul vieţii umane. În schimb, acestea devin simple strategii de supravieţuire cu origine întâmplătoare, fiind perpetuate datorită eficacităţii lor în anumite circumstanţe şi urmând a fi îndepărtate de inexorabile transformări fizice de îndată ce circumstanţele se modifică. În această privinţă, fizicianul Wolfgang Pauli pevedea: „Vom putea foarte bine ajunge, într-un viitor nu prea îndepărtat, în timpul în care parabolele şi imaginile vechilor religii îşi vor pierde forţa lor persuasivă, chiar şi pentru un om mediu; când aceasta se va întâmpla, mi-e teamă că vechile valori etice se vor prăbuşi ca un castel de cărţi de joc şi orori inimaginabile vor fi săvârşite.⁵”

            Date fiind implicaţiile serioase ale reducţionismului din ştiinţa modernă, ar trebui să ezităm în a-l accepta ca fiind cu desăvârşire valabil, până nu suntem determinaţi la aceasta de dovezi cu advărat riguroase.⁶

            Gânditorii reducţionişti nu deţin monopolul în cunoaşterea vieţii şi a universului. Puncte de vedere alternative rezonabile merită de a fi luate în considerare cu aceeaşi seriozitate ca şi modul de abordare reducţionist. Altminteri, pretenţia oamenilor de ştiinţă de a fi imparţiali şi obiectivi ste lipsită de valoare, oamenilor fiindu-le tăgăduită adevărata libertate de alegere.⁷»

           În capitolul referitor la „Viaţa provenind din substanţe chimice – realitate sau fantezie? Se spune: „Totuşi, în ciuda unei mereu crescânde conştientizări a complexităţii structurale şi comportamentale chiar a celor mai simple sisteme vii, mulţi savanţi continuă să teoretizeze că viaţa a apărut dinr-o supă chimică primordială, fără direcţionarea unor principii superioare organizatoare.⁸ Ei îşi imaginează că pe durata legăturilor chimice întâmplătoare, moleculele simple se combină în compuţi organic complecşi, care în cele din urmă se reunesc ei înşişi în organisme autoreproducătoare. Acest scenariu a fost prezentat, ca un adevăr de necontestat asupra originii vieţii, în fiecare sală de seminar ştiinţific din toată lumea – în şcoli primare, colegii şi universităţi. Radioul, televiziunea şi publicaţiile şriinţifice de masă conribuie în plus la întărirea acestei idei⁹.”

            „Înainte de a privi explicaţiile date de teoriile mecaniciste asupra originii vieţii şi a conştiinţei, vom avea în vedere trei exemple despre ceea ce se petrece în interiorul celulei vii, ajutându-ne astfel să apreciem incredibila complexitate a chiar celor mai simple organisme.

Primul nostru exemplu se referă la învelişul protector al celulei bacteriale, care este format dintr-o variatate de molecule sintetizate în cadrul celulei. Pentru a-şi construi învelişul, celula formează mai întâi nişte blocuri de construcţie moleculară din compuşi mai simpli prin intermediul unor procese ce implică multe operaţii sofisticate. Odată ce aceste blocuri sunt asamblate, celula le aranjează într-o textură regulată de rânduri orizontale şi verticale, formând învelişul. Acest proces de fabricare seamănă cu o operaţie de asamblare complexă dintr-o fabrică, în care maşini proiectate în mod specific realizează mai întâi părţile componente din materia brută şi apoi le asamblează într-un produs final funcţional¹⁰.

           Al doilea exemplu al complexităţii interne a celulei îl reprezintă formarea unui acid gras, acidul palmitic, din patrusprezece subunităţi moleculare. Acizii graşi reprezintă moleculele de frunte pentru stocarea energiei în celule. În vederea producerii acidului palmitic, celulele creează o „maşină moleculară” circulară, complicată, din molecule proteice. În centrul maşinii se află un braţ, format, de asemenea din molecule, care se roteşte peste şase „staţii de lucru”. De fiecare dată când braţul se răsuceşte, două subunităţi de acid gras sunt adăugate prin acţiunea enzimelor la staţia de lucru. (Enzimele sunt proteine complexe superioare care ajută la desfăşurarea reacţiilor chimice din celulă). Dopă şapte rotaţii, necesarul de patrusprezece unităţi este prezent şi acidul gras eliberat¹¹.

         Al treilea exemplu, acţiunea enzimei ADN, girator în reproducerea celulară, ilustrează grafic problemele serioase cu care se confruntă teoriile mecaniciste în încercarea de a explica originile comportării complexe a celulelor. Într-o bacterie, cum ar fi E.coli, molecula de ADN având formă de arc este alcătuită din două elicoide, care se despart în timpul reproducerii celulare. Pe măsură ce porţiunea de sus a elicoidei se desfăşoară, aceasta determină, natural, ca porţiunea de jos să se răsucească în jurul ei, sau să se supraînfăşoare. Din moment ce ADN este deja înfăşurat de sute de ori pentru a s potrivi cu celula, supraînfăşurarea, invariabil, cauzează ca fibrele să se încâlcească. Această încâlcire ar interzice reproducerea; ca urmare, celula activează o enzimă, ADN girator, care descâlceşte nodurile din fibrele ADN. Giratorul rearanjează fibrele ADN în felul următor: mai întâi, taie ua din fibrele de deasupra, apoi trage cealaltă fibră prin deschizătură, iar în final uneşte cele două capete ale fibrei tăiate. Prin intermediul acestei operaţii deosebit de sofisticate, ADN girator ordonează încurcătura în cromozomi .

Întrebarea pebtru biochimişti este aceasta: cum a putut lua naştere molecula de ADN girator? Trebuie că este mult prea complicată în structură pentru a fi apărut dintr-o dată, prin combinaţiile aleatoare de molecule în supa primordială.

3. Privitor la evoluţia vieţii, în carte se argumentează faptul că Darwin nu lămureşte deplin şi complet modul în care se produce evoluţia vieţii.

Legat de acest lucru, reamintesc că Darwin era creaţionist convins şi că cercetările lui (în timpul celebrei călătorii cu vasul pe ocean) l-au făcut să-şi schimbe părerile. El şi-a pus problema în insulule Galapagos, unde ajunsese, de ce există mai multe tipuri (genuri) de iguane în insulă şi anume există câte un gen pe fiecare insulă. Răspunsul pe care el l-a dat este că în condiţiile fiecărei insule, s-a dezvoltat un alt gen de iguană şi că acestea nu au mai putut veni în contact una cu cealaltă dată fiind distanţa (relativ mare) dintre insule.

Analiza făcută de el este o analiză care în general este greu de contestat. El ajunge la concluzia că dezvoltarea organismelor se face datorită condiţiilor de mediu şi anume, rezistă doar organismele adaptate cel mai bine acestor condiţii şi prin lupta pentru existenţă (deoarece fiecare organism caută să reziste cât mai mult, să trăiască şi să-şi prelungească viaţa, chiar sau de cele mai multe ori, în pofida altor organisme, prin ceea ce el a numit lupta pentru existenţă).

Această situaţie face ca organismele să evolueze, cele de astăzi să fie puţin altfel decât cele de ieri, iar cele ce nu se adaptează, dispar, mor. Această situaţie a fost explicată de exemplu în cazul unor gâze, care existau în două culori, existând la un moment dat atât gâze albe cât şi negre în Europa, într-o proporţie aproximativ egală. În secolul XIX, datorită revoluţiei industriale, pe cerul Europei, a crescut volumul de fum, care făcea ca gâzele albe să devină mai vizibile şi să fie mai uşor obesvate de prădători (în pofida celor de culoare neagră). Acest lucru a făcu ca în scurt timp, gâzele albe să fie doar o excepţie şi să dispară aproape în întregime, iar gâzele de culoare neagră să deţină majoritatea absolută a speciei.

Este numai un exemplu de adaptare la condiţiile de mediu. Se mai pot da multe exemple în acest sens.

Fapt este că evoluţia de la inferior la superior, se poate observa şi studiind dezvoltarea embrionului (care urmează stadiul de blastulă, gastrulă – stadii timpurii, care se aseamănă cu stadiul bacterian, apoi în faza de embrion mai dezvoltat, există un stadiu în care inima are doar trei camere şi nu patru, aşa cum au batracienii şi în care creierul este mai puţin dezvoltat. Toate acestea ne duc spre concluzia că omul (şi celelalte mamifere) au o origine mult mai modestă, care a rămas întipărită în dezvoltarea noastră embrionară.

Sigur că (aşa cum am mai arătat) unor oameni, care vor să se creadă superiori, nu le convin aceste concluzii. Ei nu au decât să demonstreze că sunt oameni superiori şi că nu fac parte dintre cei care-i bat pe cei mai slabi (femei agresate de bărbaţi, fizic sau în alt fel, şi care nu sunt puţine în zilele noastre) sau dintre cei ce-şi impun punctul de vedere cu forţa şi fără, a argumenta.

4. Cât priveşte “mărturia rocilor” adică urmele fosile, în cartea despre care vorbesc aici (şi cu care, repet, nu sunt de acord) se spune că dovezile fosile sunt insuficiete, că (relativ de exemplu la om) ele nu conduc la concluzii clare cu privire la originea sa. Dacă sunt de acord că există hiatusuri în ceea ce priveşte urmele fosile, ele (consider eu) sunt suficiente pentru a ne arăta că există o evoluţie clară de la animale inferioare spre cele superioare. Există şi fosile vii (cum este ornitorincul, care este un animal spectaculos, având atât caracteristici de pasăre, cât şi caracteristici de mamifer, animal semiacvatic din Australia, cu gura în forma ciocului de raţă şi cu membrane înotătoare între degete, care depune ouă, dar alăptează puii iesiţi din ouă, sau alte fosile cum ar fi arheopterix, pasăre care face trecerea de la reptile spre păsări, este de fapt o reptilă adaptată la zbor şi care are anumite caracteristici de pasăre dar păstrează şi caracteristici de reptilă. Cea mai veche pasăre fosilă, care datează din era mezozoică. Archaeopteryx este o fosilă ce face evidentă evoluţia păsărilor din reptile. Scheletul său este similar reptilelor mezozoice din familiile Dromaeosauridae şi Troodontidae.

Există multe alte fosile care întăresc convingerea că există o evoluţie în lumea animală în decursul erelor geologice. Această evoluţie nu poate fi urmărită (deocamdată) pas cu pas, adică se aduc o serie de contraargumente cum că de exemplu arheopterix nu ar face dovada că strămoşul păsărilor ar fi reptilele, că ea ar fi o pasăre 100%, deoarece avea pene. Dar până la un moment dat nu au existat păsări şi ele au apărut la un moment dat (la scară geologică), deci trebuiau să apară de undeva. Legat de fosile se aduce argumentul că nu s-a reuşit să se găsească suficiente fosile care să arate cum au evoluat în mod clar toate speciile mari de animale.

Dar fosilele apar în straturi geologice în condiţii speciale, numai atunci când există condiţii de păstrare a integrităţii lor materiale. O serie de fosile s-au păstrat în mări, (cum sunt foraminiferele) dar ele s-au format acolo, şi prin moartea organismelor au depus straturile de rocă. Dacă ele (straturile de rocă) au avut condiiţii de păstrare, ele nu s-au deteriorat prin încreţirea straturilor sau supunerea lor la fărâmiţare sau vulcanism, ele pot fi descoperite.

Altfel se pune problema fosilelor terestre şi este şi mai complexă în cazul celor mari. Ele se pot deteriora mai uşor. Condiţiile de păstrare sunt mult mai sensibile. De fapt se ştie că numai o mică parte din animalele decedate pot fi găsite în fosile, şi acesta cu atât mai greu cu cât fosilele sunt mai vechi. Dar timpul nu este pierdut. Cercetări se mai fac şi există şanse de a se mai găsi fosile.

Pe Terra (Pământ) există apă. Ea a existat de la începuturile Pământului ca planetă. Datorită acestui unic fapt pe Pământ a putut să apară viaţa şi ea s-a putut dezvolta. Dar la început, pe Pământ nu a existat oxigen. Era o atmosferă de azot în cea mai mare parte.

Datorită existenţei apei şi a căldurii solare, au putut să apară microorganisme în genul unor bacterii anaerobe, (alge brune şi verzi) care erau capabile de fotosinteză, şi care au eliberat în atmosferă oxigen. Aceste alge s-au răspândit atât de mult încât au făcut să se schimbe compoziţia atmosferei terestre, ajungând până la 21% de oxigen (compoziţia atmosferei de astăzi).

Datorită noii compoziţii a atmosferei, au putut să apară o serie de plante şi animale care respiră oxigen. La baza vieţii au stat plantele, pentru că plantele au hrănit animalele ierbivore, iar pe baza existenţei acestora au putut să apară şi animalele carnivore, iar viaţa a putut să de dezvolte aşa cum o ştim noi astăzi.

Deci în ultimă instanţă, viaţa a putut să se dezvolte datorită soarelui, datorită căldurii emanate de acesta şi datorită plantelor, care susţin viaţa pe planeta noastră prin fotosinteză, la baza căreia stă tot energia solară.

Fotosinteza este o transformare extraordinară, o reacţie chimică bazată pe nişte enzime în materia verde a celulelor frunzelor plantelor (în special) prin care plantele, pornind de la apă, săruri minerale existente în apă şi energie solară, produc materie vegetală, inclusiv amidon, vitamine şi alte substanţe. Fotosinteza este o transformare (consider eu) insuficient studiată până în prezent. Ea susţine viaţa pe această planetă care este casa noastră şi pe care suntem datori s-o păstrăm şi s-o întreţinem cât mai curată şi primitoare.

O problemă ce m-a preocupat în mai multe discuţii şi mă mai preocupă încă, este problema (filozofică) a existenţei sau inexistenţei unei fiinţe superioare, care să ne dirijeze în- tr-un anumit fel destinul fiecăruia dintre noi, al fiinţei care, în mod obişnit este identificată prin numele Dumnezeu.

Într-o discuţie avută în tinereţe cu un coleg de serviciu (Hohstraser – care a plecat în Germania imediat după 1990) îi argumentam acestuia ca nu există o astfel de fiinţă, pentru că nu îşi dovedeşte prin nimic existenţa.

El mi-a replicat că există totuşi persoane care afirmă că l-au văzut, că au fost martorii unor minuni ş.a.m.d. i-am răspuns că ştiinţa neagă existenţa sa şi că ea nu poate fi dovedită. Eu i-am cerut să demonstreze el existenţa lui Dumnezeu, i-ar el mi-a cerut mie să demonstrez inexistenţa sa. Bineînţeles că în acest moment discuţia s-a închis pentru că i-am spus că nu pot demonstra inexistenţa aşa cum nici el nu poate demonstra existenţa sa.

Dar acum, stând să mă gândesc, existenţa a ceva ce există poate fi demonstrată (acum sau în viitor, cândva, pentru că ceva ce există trebuie să se manifeste, să-şi facă cunoscută prezenţa într-un fel sau altul), dar inexistenţa a ceva ce nu există nu poate fi demonstrată pentru că nu se manifestă, nu-şi face simţită prezenţa pentru că nu există. Deci este un nonsens să fie cerută demonstrarea inexistenţei a ceva.

În concluzie, la ora actuală nu cred că există dovezi palpabile (ştiinţifice) legate de existenţa lui Dumnezeu şi apreciez acele persoane care spun deschis că sunt atee cum este de exemplu Alexandru Mironov.

Printre poeziile pe care le apreciez în mod deosebit, se numără în primul rând poezia cu numele “If” (în traducere dacă) scrisă de Rudjard Kipling, un scriitor indian de origine engleză, autor printre altele şi a “Cărţilor junglei”. Această poezie este dedicată fiului său şi conţine o serie de sfaturi de comportare. Iată textul acestei poezii, aşa cum mi-o amintesc eu:

Dacă

Dacă poţi vedea distrusă opera vieţii tale

Şi fară un cuvânt să te apuci s-o reclădeşti,

Dacă poţi pierde câştigul a 100 de partide

Fără un gest, fără un cuvânt,

Dacă poţi auzii vorbele tale

Răstălmăcite de proşti,

Pentru a excita pe nebuni,

Dacă poţi să iubeşti,

Fără să fi nebun de dragoste,

Dacă poţi sfătui regii,

Fără să uiţi că le eşti supus,

Atunci zeii şi regii vor fi sclavii tăi supuşi,

Da ceea ce este mai presus decât zeii sau regii,

Tu vei fi un Om, fiul meu…

Acestă poezie am redat-o în armată, scriind-o la o gazetă de perete (am făcut armata la Focşani, la o şcoală de ofiţeri în rezervă, la câţiva ani după ce am terminat facultatea). Am fost surprins când am văzut că poezia a fost mâgălită (modificată, cu creionul, eu o scrisesem mai atent) dar mi-am dat seama mai târziu că există mai multe variante ale traducerii acestei poezii şi probabil cel ce făcuse acest lucru cunoştea o altă versiune. Apoi am mai văzut o versiune pe când am fost internat în spital la Timişoara, la gazeta de perete a spitalului. Este o poezie care trebuie promovată. Eu cred că merită.

O altă poezie ce mi-a atras în mod deosebit atenţia, am cunoscut-o ca urmare a unui recital de poezie la radio. Era prin anii ’80. Recitatul a început cu recitarea unei poezii, de fapt o cugetare, care a mai fost recitată în cursul recitalului, iar recitalul s-a încheiat tot cu această cugetare. De aceea nu a fost greu s-o reţin:

Între visele, speranţele, idealurile noastre

Şi ceea ce reuşim să realizăm,

Este o diferenţă de nivel…

Cam cât aceea a unei cascade.

Dacă am reuşi să folosim energia acestei “cascade”

Construind o hidrocentrală

Şi din energia dată de ea,

Nu am reuşi decât să ne aprindem ţigările,

Tot ar fi ceva, căci fumând,

Am putea făuri alte vise, alte aspiraţii…

O altă poezie (de fapt o cugetare în versuri) este o poezie scrisă de Lucian Blaga, ce-mi place foarte mult, consider că exprimă mult adevar şi este o poezie frumoasă (în acest sens).

Copilul râde…

Înţelepciunea şi iubirea mea e JOCUL.

Tânărul cântă…

Jocul şi înţelepciunea mea … e IUBIREA.

Bătrânul tace.

Iubirea şi jocul meu e-NŢELEPCIUNEA.

              M-am folosit de frumuseţea acestei poezii când am prezentat o diaporamă, un set de diapozitive din care am încercat să fac un mic spectacol prin anii ’80, când am încheiat diaporama cu această poezie, la care m-am permis să mai adaug câteva cuvinte, având în vedere marea mea dragoste legată de munte şi de excursiile montane, care au fost încă o strofă şi anume:

            Şi cel ce poate proba forţa şi înţelepciunea noastră

E muntele…

 1 Leucip este fondatorul teoriei atomiste, care a fost continuată de Democrit şi Epicur.

        2 Calendarul Cosmic – Este un calendar în care evoluţia cosmică începând cu Big Bangul este redusă la un an calenaristic. Conform acestui calendar la 1 ianuarie se produce Big Bangul, la 1 mai apare Calea Lactee, la 9 septembrie apare Sistemul Solar, iar în 31 decembrie la ora 23, apar primii oameni.

    3 Nu cred că acesta este scopul programului ştiinţific.Cred că cei mai mulţi oameni de ştiinţă (şi aici fac referire la câţiva din cei ce au fost amintiţi de autorul cărţii, ca Newton, sau Carl Sagan, nu au un anumit scop. Scopul lor este să cerceteze şi să descopere aumite aspecte ale naturii, anumite legi ale naturii sale.

        4 Sâc. Adică trebuie să ne fie frică de faptul acesta? Cercetarea ştiinţifică nu se bazează pe scopuri şi sentimente. Se bazează doar pe căutarea adevărului. Această căutare trebuie să facă abstracţie de păreri preconcepute, de sentimente, de credinţe. Cred că oamenii de ştiinţă sunt ghidaţi în cercetările lor de cunoştinţele filozofice, de concepţiile lor.

        5 Datorită acestui fapt, nu cred că se va opri cercetarea ştiinţifică. „Teama” trebuie înlocuită cu o serie de cunoştinţe, inclusiv cu o anumită propagare a unor noi concepţii etice, cu legi noi, care să nu facă posibile lucrurile care erau amintite mai sus.

        6 Ce înseamnă „dovezi cu adevărat riguroaroase”? Nu cumva „succesiunea infinită a generaţiilor? Atunci putem aştepta mult şi bine până la a accepta cuceririle ştiinţifice. Noroc că nimeni nu aşteaptă „dovezi cu adevărat riguroaroase” pentru a folosii becul cu incandescenţă, telefonul sau calculatorul personal.

        7 Sunt perfect de acord. Dar ce adus nou această concepţie? Ce descoperiri a făcut? (pentru că nu cunosc altele decât descoperirile ştiinţei).

        8 Aceasta se întâmplă deoarece astăzi se cunoaşte că Universul a apărut la un moment dat, în momentul marii explozii. Acesta a fost momentul iniţial. Dacă aşa este, atunci înaintea acestui moment nu a fost nimic, nu a existat nimic. Nu au existat „acele principii organizatoare superioare”.

        9 Acest lucru se întâmplă deoarece această concepţie este cea mai răspândită la ora actuală, cea mai credibilă, pentru că cealaltă concepţie, aceea a originii divine, nu este credibilă, dovezile legate de această concepţie neexistând.

        10 Simplul fapt că procesul ce se desfăşoară în celulă seamănă cu o fabrică cu procese complexe, nu demonstrează că nu este aşa.

            11 Organizarea celulei vii este complexă. Nimeni nu neagă acest lucru. Oamenii de ştiinţă încearcă însă să descopere modul în care lucrează celula vie, resursele care o pun în mişcare. Acest lucru îl fac chiar dacă nu este întodeauna simplu. Uneori reuşesc, alteori mai puţin. Dar faptul că celula există, arată că într-un fel ea a apărut. Această apariţie este legată de un proces evolutiv îndelungat, pe care nu reuşim întotdeauna să-l înţelegem. Dar acest lucru nu-i împiedică pe oamenii de ştiinţă să încerce să explice apariţia ei ca şi funcţionarea.

 7. Probleme politice

               Omul este dator să lupte pentru viaţa sa, pentru a avea ceea ce-i trebuie, pentru că dacă el n-o face, nimeni altcineva nu o face pentru el. Acest lucru se face prin lupta politică, care nu este o luptă cu arma în mână, ci este o luptă de idei, o luptă pentru drepturi diverse, o luptă în ultimă instanţă pentru conducătorii doriţi, apreciaţi, pentru câştigarea puterii politice în societate.

Omul este zoon politicon, spuneau vechii greci, adică este un animal care face politică (în traducere), adică este un animal, dar care face politică. Deosebirea faţă de celelate animale şi om este (una din ele) aceea că el este capabil să facă politică, iar alte animale nu! A face politică în sens larg, înseamnă a lua poziţie faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi, în viaţa înconjurătoare. A nu face politică, înseamnă a-ţi fi indiferent ceea ce se întâmplă cu tine şi cu ai tăi, înseamnă a nu contribui cu nimic pentru viaţa ta şi a celor dragi ţie. Sigur că un mod (ineficient după părerea mea de a face politică este şi acela de a râde de unii politicieni, de greşelile lor, numai că prin acest fapt nu se schimbă nimic).

Cel mai concret mod de a face politică (dar nu şi cel mai de recomandat) este acela de a participa la alegeri. Consider că neparticiparea la alegeri este o lipsă de combati-vitate care este inadmisibilă, care se explică numai printr-o lipsă de viaţă, de voinţă, de combativitate, care este susţinută doar de cei ce vor păstrarea situaţiei actuale, perpetuarea sa.

Poetul Mihai Eminescu a scris o poezie, învăţată de mine la şcoală, pe care în ultimul timp nu am văzut-o în culegerile de poezii publicate. Ca şi când nu ar fi o poezie a lui Mihai Eminescu, sau ca şi când ar trebui ca lui Mihai Eminescu să-i fie ruşine că a scris o astfel de poezie.

În acestă poezie, poetul descrie o întâlnire a unor muncitori într-o “tavernă” în care ei vorbesc despre destinul lor şi despre ce ar trebui să facă pentru a-l modifica.

Spuneţi-mi cei drepatatea? Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi,

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră,

Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

………………………………………………

Virtutea pentru dânşii – ea nu există! Însă

V-o predică, căci trebuie să fie braţe tari,

A statelor greoaie cară trebuie-mpinse

Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse

Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

……………………………………………….

Religia, o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar munciră-ţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

………………………………………………..

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;

Averea să le-o aperi, mărirea, ş-a lor bine,

Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi ce din munca voastră abia puteţi trăi?

De ce boala şi moartea să fie partea voastră,

Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă,

Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaţi că-n voi e număr şi putere?

Când vreţi puteţi pământul prea lesne sămpărţiţi.

Nu le mai faceţi ziduri unde sănchid-avere,

Pe voi unde sănchidă, când împinşi de durere

Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi!

…………………………………………………

Zdrobiţiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi.

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi c-an astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare şi să trăim ca fraţi!

Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă

Sfărmaţi palate, temple ce crimele ascund.

Zvărliţi statui în foc, să curgă lavă,

Să spele de pe pietre până şi urma sclavă,

Celor ce le urmează pân’la al lumii fund.

………………………………………………..

Acesta este numai o mică parte din poezie (scrisă, vă reamintesc, de Mihai Eminescu). Poezia în întregime o puteţi găsi pe internet, dacă tastaţi titlul poeziei în motorul de căutare.

În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Germania, a fost dat publicităţii Manifestul Partidului Comunist, un manifest scris de Karl Marx. În acest manifest, care este destul de amplu, pe care l-am citit recent pe internet, se face o descriere a societăţii capitaliste şi se dau sfaturi pentru ca masele de oameni ai muncii (“proletarii”) să poată acţiona în aşa fel încât să-şi îmbunătăţească modul de viaţă.

O mare parte din cele spuse de Karl Marx relativ la situaţia din Europa anului 1848 se potrivesc cu situaţia de astăzi din România şi poate nu ar fi rău să studiem aceste scrieri.

Numai că “proletarii” de astăzi din România, sunt tot mai puţini, ei au fost practic decimaţi printr-o serie de măsuri de scoatere în afara producţiei prin şomaj, prin disponibilizări cu sau fără compensaţii, prin care practic a reuşit să fie distrusă ceea ce se numea “clasa muncitoare”.

Manifestul Partidului Comunist a zguduit lumea şi Europa. În urma apariţiei sale se spunea “O stafie umblă prin Europa – stafia Comunismului”.

Internaţionala, este un cântec ce a fost tradus în mai multe limbi şi care este cântecul comunişilor din întrega lume. Versurile sale le-am auzit şi în zilele revoluţiei din 1989. Ele spun (printre altele):

Sculaţi. Nu-i nici o mântuire,

În regi, ciocoi sau dumnezei.

Unire, muncitori, unire!

Şi lumea va scăpa de ei!

Sfârşiti o dată cu trecutul negru!

Sculaţi popor de osândiţi!

Azi nu sunteţi nimic în lume.

Luptaţi ca totul voi să fiţi.

Hai la lupta cea mare!

Rob cu rob să ne unim!

Internaţionala,

Prin noi s-o făurim!

Acest cântec se cânta şi în momentele revoluţiei din 1989. Eu l-am auzit cântându-se în acele momente. Se potrivea oarecum situaţiei. E adevărat că nu se cânta prea “frumos”, adică se vedea că cei ce-l cântau fie îl cântaseră de prea puţine ori, fie atunci îl cântau prima dată. Nu-l cântau “cu sufet”, nu credeau în ceea ce spuneau.

În ceea ce mă priveşte, eu cred că masele sărăcite, care trăiesc rău în România anilor 2006, trebuie să lupte pentru drepurile lor. Nimeni şi nimic nu le va rezolva problemele dacă ei nu şi le vor rezolva. Pentru asta au nevoie de organizare.

Organizarea trebuie făcută într-un partid. În ceea ce mă priveşte până acum eu am votat cu PSD, ca fiind singurul partid (sau cel mai mare) care se considera de “stânga” şi care (credeam eu) este singurul care are puterea necesară pentru a lupta pentru drepturile celor care nu au un nivel de viaţă corespunzător fiind un partid parlamentar şi care reuşise de câteva ori să câştige alegerile. Astfel, la început am votat cu Frontul Salvări Naţionale (Iliescu – 1990). Apoi cu PDSR şi la sfârşit cu PSD.

Numai că un partid trebuie să fie unit, trebuie să aibă o unitate, trebuie (ca să aibă forţă şi să se impună) să vorbescă aceaşi limbă, trebuie ca toţi membrii ei să susţină aceaşi cauză. Din acest punct de vedere PSD poate fi acuzat că nu a fost un “adevărat partid de stânga” pentru că în perioada 2000 – 2004 nu a introdus reforme favorabile claselor de jos, populare cu toată forţa, că a făcut privatizări care pot fi considerate ca fiind de orientare “de centru” sau chiar “de dreapta” conform principiului minimizării influenţei statului în economie, nu a făcut o reformă în cadrul situaţiei pensionarilor, care au o situaţie (în general) dezastruoasă, nu s-au orientat spre îmbunătăţirea situaţiei tinerilor, au recurs la anumite stratageme pentru a obţine animite avantaje (cel puţin o parte din conducătorii partidului).

Legat de această problemă, îmi amintesc că prin 1991 am participat la o conferinţă ţinută la Timişoara de către Petre Roman, care era un lider de marcă pe atunci şi care acum se consideră “de stânga”. La un moment dat Petre Roman a spus (citat din memorie): “Vom face şcoli pentru toţi oamenii. Şi pentru cei cu bani şi pentru cei cu mai puţini bani, pentru ca toată lumea să poată învaţa”.

Îmi pun problema cum vor arăta şcolile pentru cei cu mai puţini bani? Ce vor învăţa copiii în aceste şcoli?

Eu cred că dreptul la învăţătură este un drept fundamental, care nu ar trebui să fie îngrădit de nimeni. Copiii trebuie să poată învăţa (dacă ei vor) şi acest lucru nu trebuie să fie îngrădit în nici un fel, nici măcar de lipsa de bani.

Cu toate acestea, în 2004 eu personal am votat cu PSD. Am considerat că un partid ca PD este un partid “corupt” cel puţin din punct de vedere ideologic. Un partid care se declara “de stânga” şi care în 2002 organiza sărbătorirea zilei de 1 Mai a votat (şi a fost singurul partid din lume care a votat aşa) împotriva primirii PSD în rândurile internaţionalei socialiste. Apoi şi-a schimbat “orientarea politică” devenind un partid de centru - dreapta care se doreşte afiliat la europenii populari.

Un astfel de partid, avându-l ca exponent pe Traian Băsescu, care ca preşedinte al republicii, prin discursurile sale militează pentru ca studenţii să nu se omoare cu învăţătura (pentru că el nu a fost un student eminent şi a ajuns preşedinte) şi care critică pe un “aliat” (dl. Stroe de la PNL) spunând că este handicapat, nu este un partid pe gustul meu. Acest partid s-a ridicat prin discursul împotriva corupţiei din PSD. Dar cum poate să critice un partid un alt partid când nici el nu este mai breaz? (Lucrurile încep acum să apară la suprafaţă, să se vadă începând cel puţin de prin martie 2006).

Un partid ca PSD, pentru care am militat la începutul anilor 2000, considerându-l de stânga, ar trebui să dea dovadă de mai multă consecvenţă şi de mai multă susţinere faţă de liderii săi. Ceea ce s-a întâmplat la începutul anului 2006 privind debarcarea (şi mai ales modul în care a fost debarcat) Adrian Năstase, fost preşedinte al partidului, din calitatea sa de preşedinte executiv şi cea de preşedinte al Camerei Deputaţilor, nu este de natură să mobilizeze lumea pentru a-l vota. În PSD se pare că sunt mai multe grupuri, mai multe tendinţe. Acest lucru nu este un lucru rău în sine, ci doar atunci când interesele lor se ciocnesc, când unele se luptă cu celelalte, ceea ce fărâmiţează partidul, îl descompune.

Vom vedea ce se va întâmpla în viitor. Oricum, masele de oameni ai muncii, de ţarani, de intelectuali care sunt slujbaşi în diverse instituţii şi care sunt plătiţi cu salarii de mizerie au dreptul să aibă un partid al lor, care să le susţină drepturile şi interesele.

Ar fi interesant de studiat, de făcut o statistică, cam ce procent din cei maturi din România, din cei cu drept de vot, au venituri sub şase sute de lei lunar (RON). Cred că procentul lor ar fi de aproximativ 70 la sută. Pentru mine este inexplicabil cum se distribuie voturile acestor persoane, cum reuşesc aceştia să fie înşelaţi de partide ca PD.

De altfel societatea capitalistă românească actuală ne-a arătat că omul se gândeşte mai întâi la el ca persoană (exact aşa cum fac animalele, care se gândesc în primul rând la ele, la hrana lor în principal, parlamentarii şi-au votat pentru ei salarii şi pensii mari, pentru ca ei să poată trăi liniştiţi, directorii unor companii şi întreprinderi, au la fel beneficii mari şi nu le pasă de situaţia salariaţilor care, uneori abia îşi duc traiul ş.a.m.d., conducătorii noştrii au şi ei salarii importante, iar acestea, în cele mai multe cazuri sunt bani obţinuţi de la mulţimea oamenilor care muncesc, ei, conducătorii realizând o activitate neproductivă, neproducând nimic de fapt). Guvernele ce s-au succedat nu au avut de exemplu ca scop, sau nu au creat un mod de retribuire echitabil după părerea mea, favorizând directorii (managerii), care sunt în număr mare de exemplu în societăţi ca Electrica sau societăţile de transport local, CFR etc, dar muncitorii având salarii de mizerie, deşi toţi sunt plătiţi de la buget.

Într-o discuţie avută cu un coleg de serviciu (pe când lucram la “1 Iunie”) şi care acesta se întorsese dintr-o excursie în Izrael (unde avea nişte rude la care fusese în vizită) acesta mi-a spus că unul din verii săi de acolo (din Izrael) era membru al Partidului Comunist din Izrael, iar el l-a întrebat dacă el vrea ca în Izrael să fie creat un regim comunist. Acesta i-a răspuns:

• Nu… dar îmi place ideea!

Legat de ideea repartiţiei în comunism şi în socialism, mi s-a spus că în socialism principiul repartiţiei este: “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după munca prestată”. Judecând după acest principiu, în România Socialistă, nu a fost respectat acest principiu, deci în România nu a fost cu adevărat o orânduire socialistă, ci mai curând o societate de “cumetrie” (conform unei cunoscute expresii) în care relaţiile erau la mare căutare, în care primau relaţiile şi nu valoarea persoanei, valoarea omului, deşi aceasta era enunţată de conducători în mod (zic eu acuma) demagogic.

În comunism, principiul repartiţiei spune cam aşa: “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi” în ideea că societatea comunistă va fi (ar fi fost) atât de avansată încât va putea să satisfacă necesităţile tuturor membrilor săi. Acest lucru nu a fost realizat nicăieri până acum şi am dubii că se va realiza vreodată. Oricum, în lume nu a fost creată încă o societate comunistă, aşa cum este ea descrisă de literatura marxistă (mai au unele şanse chinezii). Aşa că criticile care se aduc nu pot fi aduse la “comunism” aşa cum îl vedeau clasicii marxismului ci societăţilor concrete care erau departe de ceea ce voiau ele să pară. Totuşi, eu, ca un om care am trăit şi m-am format într-o astfel de societate, trebuie să recunosc că anumite realizări au fost, că aceste realizări erau văzute şi apreciate şi de persoane din afara ţării nostre.

Astfel, în tinereţea mea, eram în primii mei ani în Timişoara, am întâlnit la un unchi (ce stătea lângă, gară) o fată venită din Canada. Era studentă, se numea Joan Bartlett şi venise să vadă ţările din Balcani, studiind filologia. A fost impresionată de atitudinea pe care a văzut-o la studenţii noştrii alături de profesorii lor (am dus-o şi am asistat la o oră la facultatea de ştiinţe economice, aici în Timişoara). A fost foarte impresionată de respectul pe care îl acordau studenţii profesorilor, de atitudinea lor din ore, de ordinea şi disciplina existente. Ea spunea că la ei în ore se discută, se mănâncă, ies din ore fără să anunţe, etc. De fapt acum la noi, se pare că situaţia se apropie de cea descrisă de ea.

Legat de capitalism, ideea PNL, sau ideea liberală “prin noi înşine”, care sugerează că fiecare persoană poate deveni patron şi că poate răzbate singur, este după părerea mea o mare minciună. Nu poate fi toată lumea patron, pentru că patronul are nevoie de alţi oameni pe care să se bazeze, pe care să-i exploateze, pentru ca, utilizând o parte din munca lor, să-şi asigure venituri îndestulătoare. Un patron multimiloanar nu poate exista fără o serie de alţi oameni pe care să-i exploateze, însuşindu-şi o parte din munca lor să-şi asigure bunăstarea. Este o mare gogoaşă afirmaţia că ei au grijă de muncitori, că ei crează locuri de muncă. Scopul lor este de a câştiga cât mai mult, iar dacă aceasta presupune şi crearea unor locuri de muncă, atunci acesta este un mijloc, care va fi folosit invers, prin disponibilizări, ori de câte ori va fi nevoie, ori de câte ori ei, patronii vor avea probleme cu întreprinderea respectivă. Ei nu doresc menţinerea locurilor de muncă decât în măsura în care acestea le folosesc scopului lor, acela de a câştiga cât mai mulţi bani. Ca exemplu ce poate susţine acest lucru, dau ceea ce se întâmplă la Loteria Română, unde salariile sunt mici în afară de salariile câtorva de la conducerea instituţiei. Este inadmisibil ca într-o instituţie a statului, care se consideră democrat, (cratos = putere, demos = popor, deci puterea poporului) o instituie de stat să recurgă la astfel de mijloace de salarizare diferenţiată, conducerea, numai ea, are dreptul la beneficii iar restul muncitorilor din Loterie au salarii de mizerie. De ce nu împart în mod echitabil, cu toată lumea din Loteria Română beneficiile şi bonusurile obţinute? De ce au dreptul la ele numai cei din conducere? Ei fac aceste bonusuri? Nu. Ei doar fac strategia de a obţine aceste bonusuri pentru ei.

La fel fac, şi gândesc, toţi capitaliştii, indiferent de mărimea lor (cu mici excepţii pe care le admit). Ei doresc doar câştiguri cât mai mari. Numai lupta maselor de muncitori şi funcţionari pot ameliora starea lor materială, pot impune prin lupta lor o situaţie mai echitabilă în distribuirea resurselor societăţii.

În societăţile capitaliste dezvoltate s-a reuşit (într-o măsură mai mare) o distribuire mai echitabilă. Dau ca exemple ţări ca Finlanda şi Suedia, unde nivelul de viaţă este superior şi unde există un respect şi apreciere pentru muncă.

Cu privire la felul în care să se desfăşoare această luptă, trebuie să spun că nu poate fi acceptată lupta cu arma în mână, care este caracteristică revoluţiilor comuniste din secolul XX. Cred că acestă luptă trebuie dusă altfel, cu ajutorul presei, prin mobilizarea maselor de oameni simpli, prin convingere, prin puterea votului.

Partidele comuniste din secolul trecut militau pentru lupta armată, negăsind o altă soluţie. Partidul Comunist Francez (sub conducerea lui George Marçais a reuşit ca, la un moment dat, împreună cu Partidul Socialist Francez să câştige alegerile în Franţa şi la ora actuală (deşi în Franţa este un regim de dreapta) există o altă atitudine, autorităţile franceze ştiu ce s-a întâmplat şi au grijă să nu se facă derapaje prea mari deoarece acestea pot duce din nou la întoarcerea acestei situaţii. La ora actuală partidele comuniste nu mai militează pentru lupta armată, ci pentru lupta politică, pentru câştigarea puterii politice ca urmare a alegerilor democratice. Aceasta face ca pertidele comuniste să fie recunoscute şi apreciate în ţările Europei occidentale.

De fapt, cum arătam mai înainte, “democraţie” înseamnă “puterea poporului”. Dar care este “democraţia” în România actuală? Unde este “puterea poporului”? cum se manifestă ea? Ea se manifestă numai în momentul alegerilor, este singurul moment în care se manifestă puterea poporului. Manifestarea acestei puteri este influenţată (citeşte dejucată, falsificată, modificată) de către liderii politici cu interesele lor. În ceea ce mă priveşte, am încercat să fiu influenţat de cei care aveau (credeam eu) o anumită decenţă, un anumit respect, faţă de marea masă a poporului.

Partidele socialiste, deşi doresc acelaşi lucru, cucerirea puterii politice, sunt mai moderate.

De fapt partidele socialiste sunt mai apropiate de partidele comuniste, sunt cele mai de “stânga” dintre orientările cunoscute, excepţie făcând doar partidele comuniste (care, datorită în special istoriei, a faptului că au recurs la luptă armată), sunt considerate de extremă stângă (un exemplu a unor socialişti ar fi Adrian Păunescu, sau Alexandru Mironov).

Partidele social-democrate au o orientare mai spre centru, faţă de partidele socialiste, sunt mai moderate, mai puţin radicale.

Partidele social-liberale sunt ca orientare apropiate de centru. Ele au ca exponent pe Adrian Năstase, care în perioada 2001-2004 a dus o politică social liberală şi care este un om despre care nu se poate spune că este sărac. Cu toate astea să nu uităm că şi Marx şi Engels, deşi ei sunt autorii manifestului comunist, au fost mici burghezi, adică erau oameni relativ avuţi (doar aşa se explică studiile pe care le-au făcut).

Aceste trei orientări care există la ora actuală în PSD nu se contrazic, ba chiar ar putea convieţui şi ar da un partid cu forţă, dar ar putea exista şi trei orientări având la bază cele trei orientări amintite şi care ar putea constitui alianţe în anumite momente.

Legat de partidele de stânga în Europa, ţin să remarc că există partide comuniste puternice (care chiar au ajuns să guverneze împreună cu alte partide, în general socialiste) în special în Franţa şi în Italia. Aici aceste partide nu sunt “hăituite” aşa cum se procedează la noi. Sunt partide respectate şi care sunt partide parlamentare.

Indiferent de mijloace, marea masă a lucrătorilor care au salarii de mizerie, au dreptul să fie reprezentaţi de un partid al lor. În această privinţă, Partidul Pensionarilor, care a realizat anumite lucruri, nu se poate manifesta deoarece nu are reprentativitate parlamentară, nu strânge în rândurile sale pe toţi pensionarii şi de fapt acestea sunt numai problemele pensionarilor? Nu există şi alte persoane care au aceleaşi interese? Atunci de ce Partidul Pensionarilor? Eu militez pentru un partid mare, care să grupeze pe toată lumea (chiar dacă sunt şi partide mai mici, ca Partidul Pensionarilor sau partidul Forţa Democrată – Petre Roman) care au interese comune, care vor să susţină drepturile celor care muncesc, care susţin societatea românească prin munca lor şi care nu este răsplătită printr-o retribuţie corespunzătoare.

De exemplu, eu, în regimul hulit dinainte de 1990, aveam un salariu (cel mai mare) de 3200 de lei pe lună (ca analist programator la întreprinderea “1 Iunie”) iar acum (ca pensionar am 385 lei pe lună, dar cunosc o serie de persoane care au un salar lunar de 330 de lei şi un mare număr de persoane care au un salar lunar de sub 600 de lei. Cum să considerăm ca această retribuţie este “corespunzătoare” când se aude de venituri de zeci de mii lunar, venituri obţinute chiar de unii pensionari? Ce fel de pensionari au fost aceştia? Ce au lucrat ei la viaţa lor? Când factura de căldură pe o lună de zile se ridică la aproximativ 250 – 300 de lei, în codiţiile în care se plăteşte factura şi în lunile de vară cu 40% din valoarea ei iar în lunile de iarnă numai cu 60%?

Legat de Manifestul Partidului Comunist, voi expune mai jos câteva extrase din acesta, deoarece multe persoane discută despre el, fără însă să cunoască conţInutul său. El are câteva capitole şi anume:

Burghezi şi proletari

Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă.

Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul şi calfa, într-un cuvînt asupritorii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă.

În epocile mai îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretundeni o împărţire completă a societăţii în diferite stări, o scară variată de poziţii sociale. În Roma antică găsim patricieni, cavaleri, plebei, sclavi; în evul mediu: feudali, vasali, breslaşi, calfe, iobagi şi, pe lîngă aceasta, mai în fiecare din aceste clase găsim trepte distincte.

Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi.

Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul.

Burghezia suprimă din ce în ce mai mult fărîmiţarea mijloacelor de producţie, a proprietăţii şi a populaţiei. Ea a aglomerat populaţia, a centralizat mijloacele de producţie şi a concentrat proprietatea în mîini puţine. Urmarea inevitabilă a acestor schimbări a fost centralizarea politică. Provincii independente, aproape numai confederate, avînd interese, legi, guverne şi vămi diferite, au fost înglobate într-o singură naţiune, cu un singur guvern, o singură lege, un singur interes naţional de clasă, o singură frontieră vamală.

Burghezia a creat, în cursul dominaţiei ei de clasă, care datează abia de o sută de ani, mult mai multe şi mai uriaşe forţe de producţie decît toate generaţiile trecute laolaltă. Subjugarea forţelor naturii, maşinismul, aplicarea chimiei în industrie şi agricultură, navigaţia cu aburi, căile ferate, telegraful electric, desţelenirea unor întregi continente, fluvii făcute navigabile, populaţii întregi ieşite ca din pămînt - care dintre secolele trecute ar fi putut să bănuiască că în sînul muncii sociale dormitau astfel de forţe de producţie!

Am văzut deci: mijloacele de producţie şi de schimb pe baza cărora s-a format burghezia au fost create în societatea feudală. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a acestor mijloace de producţie şi de schimb, relaţiile în care societatea feudală producea şi făcea schimb, organizarea feudală a agriculturii şi manufacturii, într-un cuvînt relaţiile feudale de proprietate nu mai corespundeau forţelor de producţie care se dezvoltaseră. Ele frînau producţia în loc s-o stimuleze. Ele se prefăcuseră în tot atîtea cătuşe. Ele trebuiau sfărîmate, şi au fost sfărîmate.

Locul lor l-a luat libera concurenţă, cu organizarea socială şi politică adecuată ei, cu dominaţia economică şi politică a clasei burgheze.

Proletari şi comunişti

Care este în genere raportul dintre comunişti şi proletari?

Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti.

Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat.

Ei nu proclamă principii deosebite după care să vrea să modeleze mişcarea proletară.

Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei scot în evidenţă şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei.

Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.

Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominaţiei burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat.

Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.

Ele nu sînt decît expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de clasă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri. Desfiinţarea relaţiilor de producţie existente pînă acum nu este o caracteristică a comunismului.

Toate relaţiile de proprietate au fost supuse unei necontenite schimbări istorice, unei permanente transformări istorice.

Revoluţia franceză, de pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze.

Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.

Proprietatea privată burgheză modernă însă este ultima şi cea mai desăvîrşită expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonisme de clasă, pe exploatarea unora de către ceilalţi.

În acest sens comuniştii pot rezuma teoria lor în formula: desfiinţarea proprietăţii private.

Ni s-a imputat nouă, comuniştilor, că am voi să desfiinţăm proprietatea dobîndită personal, prin munca proprie, proprietate care ar alcătui temelia oricărei libertăţii, activităţi şi independenţe personale.

Proprietate dobîndită prin muncă, agonisită, cîştigată personal! Vorbiţi oare de proprietatea micului burghez, a micului producător rural, premergătoare celei burgheze? Nu e nevoie să o desfiinţăm noi: dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic.

Sau poate vorbiţi de proprietatea privată burgheză modernă?

Dar munca salariată, munca proletarului, îi creează oare acestuia vreo proprietate? Nicidecum. Ea creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată, care nu poate spori decît cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o exploata din nou. În forma sa actuală, proprietatea se mişcă în cadrul antagonismului dintre capital şi munca salariată. Să privim ambele laturi ale acestui antagonism.

Literatura socialistă şi comunistă

1. Socialismul reacţionar

a) Socialismul feudal

Aristocraţia franceză şi cea engleză erau chemate, prin poziţia lor istorică, să scrie pamflete împotriva societăţii moderne burgheze. În revoluţia franceză din iulie 1830 şi în mişcarea engleză pentru reformă, ea fusese din nou învinsă de parvenitul detestat. De o luptă politică serioasă nici nu mai putea fi vorba. Aristocraţiei nu-i rămînea decît lupta pe tărîm literar. Dar chiar şi în domeniul literaturii vechea frazeologie de pe timpul restauraţiei[32] devenise imposibilă. Pentru a-şi cîştiga simpatii, aristocraţia trebuia să-şi dea aerul că face abstracţie de interesele ei şi că-şi formulează actul de acuzare împotriva burgheziei numai în interesul clasei muncitoare exploatate. Ea îşi procura astfel o satisfacţie în a cînta cuplete satirice la adresa noului ei stăpîn şi în a-i şopti la ureche prorociri mai mult sau mai puţin sinistre.

În felul acesta a luat naştere socialismul feudal, amestec de tînguială şi de batjocură, de ecou al trecutului şi de ameninţare a viitorului, care nimerea uneori burghezia drept în inimă prin critica sa amară, spirituală şi distrugătoare, dar care făcea întotdeauna o impresie comică prin absoluta-i incapacitate de a înţelege mersul istoriei moderne.

Aristocraţii fluturau ca drapel traista de cerşetor a proletariatului pentru a strînge în urma lor poporul. Dar de cîte ori poporul îi urma, el zărea pe posteriorul lor vechile blazoane feudale şi se împrăştia rîzînd în hohote, fără respect.

2. Socialismul conservator sau burghez

O parte din burghezie doreşte să tămăduiască relele sociale pentru a asigura existenţa societăţii burgheze.

Printre acestea găsim: economişti, filantropi, umanitarişti, oameni care se îndeletnicesc cu îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare, cu organizarea de opere filantropice, membri ai societăţilor de protecţie a animalelor, fondatori de societăţi de temperanţă, reformatori de cafenea de cele mai diferite nuanţe. Acest socialism burghez a fost elaborat chiar sub formă de sisteme complete.

Ca pildă cităm „Philosophie de la misère” a lui Proudhon.

Burghezii socialişti vor condiţiile de viaţă ale societăţii moderne dar fără luptele şi primejdiile care decurg cu necesitate din ele. Ei vor societatea actuală fără elementele care o revoluţionează şi o descompun. Ei vor burghezia fără proletariat. Burghezia consideră, fireşte, lumea în care domneşte drept cea mai bună dintre lumi. Socialismul burghez elaborează această concepţie consolatoare într-un sistem mai mult sai mai puţin complet. Atunci cînd el invită proletariatul să înfăptuiască sistemele sale şi să păşească în noul Ierusalim, el nu-i cere de fapt decît să rămînă în cadrul societăţii actuale, dar să lepede concepţiile sale duşmănoase despre această societate.

O altă formă, mai puţin sistematică, însă mai practică, a acestui socialism caută să facă nesuferită clasei muncitoare orice mişcare revoluţionară, demonstrîndu-i că ei nu i-ar putea fi de folos cutare sau cutare schimbare politică, ci numai o schimbare a condiţiilor materiale de trai, a condiţiilor economice. Prin schimbarea condiţiilor materiale de trai, acest socialism nu înţelege însă nicidecum desfiinţarea relaţiilor de producţie burgheze, care nu poate fi înfăptuită decît pe cale revoluţionară, ci îmbunătăţiri administrative realizate pe baza acestor relaţii de producţie, adică îmbunătăţiri care nu schimbă întru nimic raportul dintre capital şi munca salariată, ci care, în cazul cel mai bun, micşorează cheltuielile de dominaţie ale burgheziei şi-i simplifică bugetul.

Socialismul burghez îşi găseşte expresia corespunzătoare abia atunci cînd devine o simplă figură retorică.

Comerţ liber! În interesul clasei muncitoare; taxe vamale protecţioniste! în interesul clasei muncitoare; închisori cu regim celular! în interesul clasei muncitoare - iată ultimul şi singurul cuvînt sincer rostit de socialismul burghez.

Socialismul burghez constă tocmai în afirmaţia că burghezii sînt burghezi - în interesul clasei muncitoare.

3. Socialismul şi comunismul critico-utopic

Nu vorbim aci de literatura care a exprimat, în toate marile revoluţii moderne, revendicările proletariatului (scrierile lui Babeuf etc.).

Primele încercări ale proletariatului de a realiza direct propriul său interes de clasă într-o epocă de fierbere generală, în perioadă răsturnării societăţii feudale, au dat inevitabil greş din cauză că proletariatul era el însuşi nedezvoltat şi pentru că lipseau condiţiile materiale pentru eliberarea sa, căci aceste condiţii nu sînt decît produsul epocii burgheze. Literatura revoluţionară care a însoţit aceste prime mişcări ale proletariatului este în mod necesar reacţionară prin conţinutul ei. Ea propovăduieşte un ascetism general şi un egalitarism primitiv.

Sistemele socialiste şi comuniste propriu-zise, sistemele lui Saint-Simon, Fourier, Owen etc., apar în prima perioadă, încă nedezvoltată a luptei dintre proletariat şi burghezie, pe care am descris-o mai sus (vezi „Burghezie şi proletariat”).

Inventatorii acestor sisteme văd, ce-i drept, antagonismul dintre clase, precum şi acţiunea elementelor dizolvante din însăşi societatea dominantă. Dar de partea proletariatului ei nu zăresc nici o activitate istorică proprie, nici o mişcare politică specifică lui.

Deoarece dezvoltarea antagonismului de clasă merge în pas cu dezvoltarea industriei, ei nu găsesc în societate nici condiţiile materiale pentru eliberarea proletariatului şi caută o ştiinţă socială, legi sociale, pentru a crea aceste condiţii.

Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie

După cele spuse în capitolul II, poziţia comuniştilor faţă de partidele muncitoreşti deja constituite, adică poziţia faţă de cartiştii din Anglia şi faţă de adepţii reformei agrare din America de Nord, se înţelege de la sine.

Comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării în mişcarea prezentă. În Franţa comuniştii se alătură partidului socialist-democrat[43] împotriva burgheziei conservatoare şi radicale, fără a renunţa însă prin aceasta la dreptul de a avea o atitudine critică faţă de farzele şi iluziile care îşi au obîrşia în tradiţia revoluţionară.

În Elveţia ei sprijină pe radicali, fără a pierde însă din vedere că acest partid se compune din elemente contradictorii, în parte socialişti democraţi, în înţelesul francez, în parte burghezi radicali.

Printre polonezi, comuniştii susţin partidul care consideră revoluţia agrară ca o condiţie a eliberării naţionale, acelaşi partid care a fost sufletul insurecţiei din Cracovia în 1846.

În Germania, atunci cînd burghezia are o atitudine revoluţionară, partidul comunist luptă alături de ea, împotriva monarhiei absolute, a proprietăţii funciare feudale şi a spiritului mic-burghez.

Nici o clipă însă partidul nu încetează să dezvolte printre muncitori o conştiinţă cît mai limpede asupra antagonismului duşmănos dintre burghezie şi proletariat, pentru ca muncitorii germani să poată preface de îndată condiţiile sociale şi politice, pe care trebuie să le aducă cu sine dominaţia burgheziei, în tot atîtea arme împotriva burgheziei, astfel ca după răsturnarea claselor reacţionare în Germania să înceapă imediat lupta împotriva burgheziei însăşi.

***

Marx s-a născut la 5 mai 1818 în oraşul Trier din Prusia (Germania). A studiat dreptul la Universitatea din Bonn şi apoi istoria şi filozofia la Universitatea din Berlin. În 1841 Marx şi-a susţinut teza de doctorat intitulată “Deosebirea dintre filozofia naturii la Democrit şi filozofia naturii la Epicur”. În 1842, Marx devine redactorul Gazetei renane (Rheinische Zeitung) din Köln, care se transformă sub conducerea lui în- tr-un ziar al democraţiei revoluţionare, dar care este interzis în martie 1843 de guvernul prusac. În 1843, Marx se căsătoreşte cu Jenny von Westphalen.

Marx s-a ocupat în mod deosebit de economia politică, dând o primă şi aprofundată analiză critică a economiei politice burgheze în Manuscrise economice-filozofice din 1844. În această lucrare abordează problema înstrăinării şi a dezumanizării omului în condiţiile societăţii capitaliste. În 1844 Marx şi Engels au scris Sfînta familie, în care încep să pună bazele concepţiei materialiste asupra istoriei.

"Filozofii n-au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba."

În 1845 Marx scrie Tezele despre Feuerbach, în care critică filozofia contemplativă şi schiţează o nouă concepţie despre om, întemeiată pe noţiunea de practică şi pe recunoaşterea esenţei sociale a fiinţei umane. În Ideologia germană, scrisă de Marx şi Engels în 1845-1846, şi în Mizeria filozofiei, publicată de Marx în 1847, sînt elaborate fundamentele concepţiei materialiste asupra istoriei şi ale teoriei socialismului ştiinţific, odată cu combaterea socialismului mic-burghez şi a concepţiilor lui B. Bauer, Stirner, Proudhon etc. Criticînd în toate aceste lucrări dialectica idealistă a lui Hegel, Marx dezvoltă dialectica ca teorie a realităţii şi ca metodă de gîndire, îmbinînd-o organic cu interpretarea filozofică materialistă a naturii, societăţii şi gîndirii.

"Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decît lanţurile. Ei au o lume de cîştigat.

PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!"

Marx şi Engels îşi continuă activitatea revoluţionară şi, datorită lor, la 28 septembrie 1864 este întemeiată, la Londra, Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (Internaţionala I). Marx a întocmit Manifestul constitutiv şi aproape toate documentele mai importante ale acestei organizaţii.

În aceeaşi perioadă, Marx lucrează intens la principala sa operă, Capitalul. În 1859 apare lucrarea sa Contribuţii la critica economiei politice. În celebra Prefaţă a acestei lucrări, Marx face o expunere sintetică a tezelor fundamentale ale materialismului istoric, iar în Introducere, publicată ca anexă la Contribuţii..., el fundamentează metoda ştiinţifică a economiei politice, caracterizează procedeul ridicării de la abstract la concret, raportul dintre logic şi istoric etc.

În 1867 apare primul volum al operei fundamentale a lui Marx, Capitalul, consacrată analizei procesului de producţie al capitalului. Al doilea şi al treilea volum ale acestei opere au apărut după moartea lui Marx, fiind pregătite pentru tipar de către Engels. Marx desăvîrşeşte teoria valorii bazată pe muncă şi elaborează teoria plusvalorii, piatra de temelie a economiei politice marxiste.

"De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi."

(Extrase de pe internet)

În ceea ce priveşte opera principală a lui Marx (datorită căreia este recunoscut ca un economist de clasă, de mare calibru) fac următoarele precizări.

              1. În “Capitalul”, Marx arată că izvorul avuţiei sociale în capitalism, ca şi izvorul capitalului însuşi este munca muncitorilor, munca proletariatului. (Analiza este desfăşurată la nivelul secolului XIX, anul 1848).

Nu există nici un capitalist care să aibă bani din altă parte decât din munca proletarilor.

              2. În capitalism, se dezvoltă foarte mult mărfurile. Forţa de muncă devine şi ea o marfă. Proletarul este nevit ca pentru a trăi, să-şi vândă forţa lui e muncă în schimbul căreia primeşte salariul care este contravaloarea unei părţi şi numai a unei părţi, uneori mai mare, alteori mai mică) a forţei sale de muncă.

              3. Pentru a-şi asigura forţa de muncă, capitalismul a creat “armata indzstrială de rezervă”, şomerii. Datorită existenţei şomerilor, muncitorii sunt obligaţi să accepte suituaţia dintr-un anumit moment, deoarece ei pot fi înlocuiţi cu aţii care abia aşteptă să obţină un loc de muncă, deoarece acesta le asigură o situaţie mult mai bună decât aceea de şomer.

             În prezent, datele problemei sunt puţin schimbate, deoarece s-a produs o evoluţie de un secol şi jumătate, dar principiile de bază ale analizei lui Marx rămân valabile. Printre schimbările ce au intervenit pot enumera următoarele:

- masa muncitorilor, a proletariatului, s-a diminuat, pe de o parte datorită schimbării (dezvoltării) forţelor de producţie, iar pe de alta, apariţiei unor schimbări în forţa de muncă şi apariţiei de noi meserii cum ar fi cea a informaticii, a specialuştilor, a gulerelor albe.

- într-o serie de state (din Europa Occidentală) în special din ţările nordice, s-a realizat o distribuţie mult mai echitabilă a averii sociale şi ei personal cred că spre această situaţie trebuie să se tindă.

***

Sfărmaţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteptă

Faceţi c-an astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare şi să trăim ca fraţi!0

            O astfel de operaţie s-a desfăşurat în Româmia. A fost sfărâmată “orânduiala cea crudă şi nedreaptă” (orânduirea capitalistă interbelică), la care îndemnă marele poet român Mihai Eminescu în aceste versuri (din Împărat şi Proletar).

Dar, societatea care a fost creată începând cu anul 1944 (23 August) sau cu 1947 (30 Decembrie) nu a corespuns aşteptărilor deşi (în principiu) ea ar fi trebit să corespundă.

            Ar fi trebuit să corespundă deoarece acestă societate a fost creată (teoretic) de către clasa muncitoare împreună cu tărănimea (care, la acea vreme – 1950 era majoritară în societate) – deci societatea trebuia să fie o societate democratică (în sensul că este în slujba majorităţii cetăţenilor ei, demos = popor). De altfel şi “intelectualitatea” care acum afirmă că este “de stânga”, ar fi trebuit să contribuie la reuşita unei astfel de întreprinderi.

             Deci, fiind creată de majoritatea covârşitoare a societăţii româneşti, societatea creată trebuia să fie după dorinţa acestei societăţi româneşti.

           Numai că societata creată prin “sfărâmarea societăţii crude şi nedrepte” a fost o societate dictatorială, o societate în care conducea “dictatura proletariatului”, sau anumite persoane conduceau în numele proletariatului, persoane care de cele mai multe ori nu aveau nimic comun cu proletariatul.

            Se spune că societatea “socialistă” din România a fost instaurată cu ajutorul armatei roşii. Eu nu neg acest lucru. Dar în Rusia cu ajutorul căror armate a fost instaurată societatea socialistă? Ce a stat la baza MRSO (Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie)? Aici nu a existat o armată “roşie” sau dacă a existat ea a luptat cu armata “albă” care apăra privilegiile celor avuţi.

            În societaetea română, în anul 1944, eu sunt convins că a existat o mare susţinere pentru forţele de stânga. Insurecţia armată din 1944 a avut o mare susţinere populară şi de aceea a reuşit şi nu datorită propagandei comuniste.

            Dar (aşa cum spunea Lenin, feriţi-vă de oligarhia proletariatului), această dictatură s-a instaurat, şi chiar fost recunoscută ca atare, iar această recunoaştere ar fi trebuit să dea de gândit. Oamenii care au fost puşi în funcţii de conducere erau aleşi (nimic nou sub soare) pe criterii primordial politice şi mai puţin (sau numai în ultimul timp, adică de prin anii 1970) pe criterii de studii sau de cunoştinţe, adică pe criterii de competenţă. Fapt este că au ajuns în funcţii de conducere persoane care nu meritau acest lucru.

          Deci, societatea creată în România, nu ne-a mai plăcut prin anii 1989. Trebuia să creem o altă societate (şi încă mai trebuie). Dar ce societate? În orice caz nu una pe care ştiam cum va fi şi nu ne place (societatea capitalistă interbelică şi nici societatea socialistă, aşa cum a fost ea până în 1990). Dar atunci cum să fie această societate?

           Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce societate mi-ar place mie şi în acelaşi timp să nu-i spun o societate ipotetică (cum ar fi cea din “Utopia” sau cea creată de către Robert Owen în Anglia secolului XIX - 1827), m-aş gândi la două societăţi: una fiind o societate capitalistă, dar cu un capitalism “social”, societatea suedeză, în care (din câte ştiu), populaţia trăieşte cât de cât mulţumită (salarii mari, un nivel de trai ridicat) şi o societate “comunistă” societatea chineză, în care există o aplecare spre democraţie (în ultimul timp, şi societatea se “deschide” din ce în ce mai mult, adică acceptă şi persoanele cu alte concepţii, vezi un stat, mai multe sisteme politice).

          Oricum, având în vedere că situaţia actuală va exploda la un moment dat, că nu are cum ca inegalităţile sociale existente în societatea nostră să nu ducă la creşterea tensiunii, a disconfortului, a luptei (“de clasă?”) claselor exploatate impotriva celor exploatatoare, a luptei oamenilor săraci împotriva celor bogaţi.

          De fapt, atunci când se nasc, oamenii (se spune) sunt egali. Societatea crează inegalităţi. Acest lucru nu este adevărat în societatea noastră.

Un copil, care e fiul lui Irinel Columbeanu, de exemplu, sau al lui Dinu Patriciu, nu are aceleaşi şanse cu cele pe care le are fiul meu (de exemplu).

           Sau, ce merite are un fotbalist (de exemplu Mirel Rădoi, pe care de altfel eu îl admir) care câştigă sute de mii de euro pe an, faţă de un profesor universitar de exemplu, sau faţă de un medic, care căştigă câteva zeci de mii de euro pe an (în cel mai bun caz).

           De fapt, inegalităţile sociale, se văd destul de des. Nu toţi copiii au dreptul să urmeze aceleaşi şcoli de exemplu. Cei ai căror părinţi au bani se duc la anumite şcoli, iar ceilalalţi, la altele. Acest lucru se vede şi în ceea ce priveşte medicii, (unii frecventează medicii scumpi, alţii …). O astfel de discriminare mi se pare inacceptabilă din principiu. Dreptul la educaţie ar trebui garantat de către societate, tuturor în mod egal, astfel ca drepturile copiilor să fie într-adevăr egale. Dreptul la educaţie mi se pare un drept uman fundamental.

           Tot un drept fundamemental (şi egal, ar trebui după mine să fie) dreptul la asistenţă socială, care ar trebui să fie egal şi garantat tuturor persoanelor. Nu ar trebui să fie nici un fel de discriminare sau de preferinţă în asigurarea acestui drept.

            Cred că asigurarea acestor două drepturi fundamentale, împreună cu cel al unui venit suficient unui trai decent (legat de acest lucru ar trebui duse mai multe discuţii, în sensul a ce înseanmnă un trai decent, mie mi se pare acum că în jur de 300 – 400 euro de persoană ar răspunde deocamdată acestui deziderat) ar putea face ca societata noastră să poată fi considerată acceptabilă – asta pentru cei care lucrează – deoarece salariile care în majoritatea lor se situează în jur de 500 de lei (RON) pot fi considerate o adevărată bătaie de joc).

            Eu consider că în secolul XXI, când oamenii au realizat o serie de lucruri incredibile (zborul în cosmos, descoperirea genelor şi a informaţiei ereditate, clonarea, calculatoarele cu viteza de calcul fantastică, etc) este cazul ca omul (în sensul de oameni, de umanitate, de rasa umană) ar fi cazul să pună mai mult accent spre crearea unei societăţi (chiar globale – de fapt sunt speranţe in acest sens, privind cel puţin dezvoltarea Europei) mai echitabile, mai drepte, în care inegalităţile să fie reduse.

           Ar fi cazul ca inteligenţa umană să fie pusă în slujba dezvoltării omului în general şi nu numai în slujba dezvoltării unor oameni.

Cred că dezvoltarea omenirii, a umantăţii, a ajuns la nivelul la care să-şi pună această problemă şi pe care să încerce s-o rezolve.

           Aşa se face că prin anii 1975 (când eu lucram în Oficiul de Calcul al întreprinderii Tehnometal, Oficiu ce nu avea un şef la conducerea sa), s-a dorit numirea unui şef. Întâmplarea face ca, datorită faptului (probabil) că se făceau o serie de tatonări, am fost întrebat (nu-mi dau seama de ce, deoarece eu nu puteam influenţa acest lucru, sau nu-mi dădeam seama că-l pot face) de către un coleg mai în vârstă de la un compartiment de “conducere ştiinţifică” dacă eu aşi aceepta ca şef la oficiul de calcul o persoană ca acesta (o astfel de întrebare poate da naştere la răspunsuri variate, uneori surprinzătoare. Eu însă, fiind tânăr şi neţinând cont de anumite urmări posibile, negândindu-mă de fapt la ele, i-am răspuns sincer).

• Domnule Sebestien (acesta era numele său), eu îmi doresc ca şeful meu să ştie cel puţin atât cât ştiu eu.

Urmarea a fost că după un timp a fost numit un şef, care, dacă mă gândesc acum, ne-a plăcut mult mai puţin decât domnul Sebestien (şi nu corespundea nici criteriului meu).

Dar cum pot fi recunoscuţi oamenii cu calităţi, care ar fi criteriile de alegere a oamenilor cu adevărat valoroşi pentru un post?

Răspunsul la această întrebare nu este uşor de dat, dar există câteva lucruri de care ar trebui să se ţină cont.

              Aşa este de exemplu criteriul studiilor. El nu este un criteriu infailibil. Trebuie avute în vedere şi alte criterii între care: experienţa, IQ – ul (există criterii de determinare prin teste de inteligenţă psihologice), creativitatea, etc.

             Legat de acest lucru, vreau să fac diferenţă între creativitate şi studiile efectuate (sau gradul de inteligenţă – deşi nici între inteligenţă şi studii nu se poate pune semnul egalităţii). Creativiatea se poate defini ca fiind capacitatea de a pune cap la cap (de a lega) toate cunoşinţele acumulate pentru rezolvarea unei situaţii concrete care îţi stă în faţă, iar acest lucru nu este neapărat nevoie să fie legat de numărul cunoştinţelor, al studiilor. Acestă caracteristică (creativitatea) este necesară unei persoane de conducere, aşa cum sunt necesare şi cunoştinţele. Dar cunoştinţele multe nu neapărat dau o mai mare creativitate.

Într-o carte ce am citit-o despre creativitate, se spunea că s-a efectuat la un moment dat un test, la care putea participa orice persoană (fără restricţii – testul avea loc în SUA) cărora li s-a cerut să imagineze o metodă de a crea (de a produce) o folie de aluminiu cu dimensiunea minimă de 0,025 mm (grosimea), ştiind că prin metodele de laminare ce se cunosc se pot produce folii cu dimensiunea minimă de 0,05 mm, deci cum s-ar putea produce o folie de două ori mai subţire.

            La test participau ingineri, specialişti în metalurgie, dar participau şi persoane complet străine de subiect. Răspunsul a fost dat de către o persoană care era casnică, care se ocupase numai de îngrijirea casei. Acest răspuns era: se laminează împreună două folii de 0,05 mm şi se va obţine rezultatul dorit. (Ca notă, ar fi că precizia ar lăsa de dorit, dimensiunea nu neapărat ar fi riguros cea cerută, dar răspunsul a fost considerat bun).

           Cred că un criteriu prin care poate fi recunoscută o persoană “de calitate” este acela în care persoana respectivă este pusă într-o situaţie limită, adică într-o situaţie din care să nu existe decât două situaţii de răspuns, de preferinţă contrare. O astfel de situaţie este de exemplu aceea de alege între a fi colaborator (al securităţii) sau nu. Faptul că o persoană acceptă, spune ceva despre persoana respectivă, după cum spune ceva despre persoana respectivă şi faptul că un anumit politician a fost până în 2004 membru PSD iar apoi a devenit membru PD sau al unui alt partid.

Unei persoane nu i se poate lua dreptul de aşi schimba opiniile politice, dar, acest lucru poate duce la anumite concluzii, de exemplu aceea că este o persoană labilă, influenţabilă, o persoană instabilă, de ce nu, o persoană pe care nu te poţi baza.

            Criteriul “situaţiei limită” mi se pare un criteriu care poate fi aplicat fiecărei persoane destul de uşor. De exemplu: dacă i se pune unei persoane o întrebare cu privire la o anumită situaţie (de exemplu la părerea sa despre situaţia minorităţilor), pronunţarea sa cu privire la acest lucru poate da o imagine destul de bună cu privire la calitatea sa ca om, dar fiind pus într-o situaţie limită, el va trebui să facă o alegere, va trebui (în general în timp scurt) să se pronunţe definitiv asupra poziţiei sale. Pronunţarea cu privire la o anumită situaţie poate fi schimbată, se poate pronunţa persoana într-un fel sau altul, dar într-o situaţie cu adevărat limită, acest lucru nu se întâmplă. Sigur că se poate face o impresie şi cu privire la o persoană ce-şi schimbă de la o zi la alta părerea.

8. Revoluţia română

Problema revoluţiei din decembrie 1989 m-a preocupat în măsura în care l-a preocupat pe oricine şi în măsura în care a fost o preocupare comună cel puţin o dată pe an, în luna decembrie.

Despre “adevărul” revoluţiei, cred că fiecare persoană are adevărul ei, care nu este neapărat acelaşi pentru toate persoanele. Depinde de poziţia pe care persoana respectivă o avea în acel moment faţă de putere, faţă de poziţia sa în societate. Evident că poziţia nu putea să fie aceeaşi indiferent de persoană.

În 17 decembrie 1989 eu, împreună cu soţia (care nu ştiam nimic despre cele întâmplate sau despre ce avea să se întâmple, am coborât din trenul care venea din oraşul Lipova (unde fusesem să ne vedem băiatul, care era acolo la părinţii mei şi avea şapte ani) şi am auzit o serie de discuţii cum că nu ar circula mijloacele de transport în comun.

Era întuneric, (ora 19), nu erau aprinse becurile pe străzi, era o atmosferă care mi s-a părut stranie.

Auzind că nu circulă mijloacele de transport în comun, am decis să mergem acasă pe jos şi cum eram la gara de est, (gara mică, cum i se mai spune), am decis să mergem pe strada Ialomiţa care nu este departe de Pădurea Verde (aproape de ieşirea din Timişoara) urmând să ajungem în Calea Aradului unde locuiam.

Mergând pe stradă, din când în când, auzeam câte un elicopter rotindu-se, dar nu l-am văzut şi nu ne-am făcut probleme. Apoi am auzit nişte împuşcături pe care iniţial le-am crezut focuri de armă de vânătoare (eram relativ aproape de pădure), dar apoi m-am întrebat cine ar fi pornit la vânătoare pe întuneric?

Problema a rămas fără răspuns (momentan) şi am ajuns în Calea Aradului. Aici am fost surprins să văd că în magazine (17 decembrie era duminică) erau prezente vânzătoarele care se luminau cu lumânări, ceea ce mi s-a părut straniu.

Ajunşi acasă, soţia s-a dus să vorbească cu o vecină ca să afle ce se întâmplă. A stat destul de mult, iar întorcân-du-se acasă mi-a povestit în mare despre întâmplările din ziua precedentă din Timişoara şi despre cele ce s-au întâmplat în ziua aceea (despre Laszlo Tokes, despre debandada care era în centrul Timişoarei, despre revolta populaţiei).

Mai târziu am auzit focuri de armă şi pe Calea Aradului, au trecut maşini militare (chiar tancuri venind dinspre Arad), apoi s-au dat foc magazinelor de pe Calea Aradului şi am auzit persoane cântând “Internaţionala” dar în-tr-un mod neprofesionist, lălăind cântecul.

Apoi iar am auzit focuri de armă, aproape până ne-am culcat, fiind treziţi în mai multe rânduri de focuri de armă apropiate.

A doua zi am plecat la serviciu, unde am auzit că se pregăteşte o demonstraţie mare, la care urma să participe masa mare a muncitorilor de la fabricile din Timişoara.

Aceste zvonuri veneau fără să ştim de la cine vin, fără săşi asume cineva meritul de a le distribui. Veneau ca din “neant”, de nicăieri. Toată lumea spunea “am auzit că…”.

Bineînţeles că s-a ţinut şi o şedinţă de partid, la nivel de personal TESA în care ni s-a comunicat versiunea oficială, dar ştiind cele petrecute, nu mai asculta de fapt nimeni.

În ce mă priveşte eu îmi spuneam că nu a fost frumos ce am văzut, cu magazine devastate, cu magazine în care ardeau o serie de bunuri (în special textile, cărora li s-a dat foc, geamurile magazinelor au fost sparte – chiar am văzut pe geam nişte persoane care umblau pe stradă cu nişte bâte zdravene care pocneau geamurile magazinelor). Mie nu mi-au plăcut aceste lucruri, dar să răspunzi acestor fapte cu focuri de armă în plin, aşa cum credeam noi în acel moment, nu era un răspuns proporţional. Iar focurile de armă au fost multe, cu mare intensitate. Evident că nu ştiam, nu puteam vedea, când se trăgea şi cine trăgea. Auzeam doar o serie de zvonuri care îţi făceau părul măciucă.

În zilele acelea ştiu că la un moment dat am plecat acasă împreună cu un coleg şi cu mai multe colege (“ca să le apărăm”) pe strada Ialomiţa, prin spate, pe nişte străzi lăturalnice. La un moment dat, auzindu-se focuri de armă, ne-am retras lângă o clădire. Focurile (care erau disparate, când şi când şi destul de depărtate) au încetat la un moment dat dar colegul meu voia să mai stăm acolo, nu se simţea în siguranţă. Eu am insistat să plecăm şi în cele din urmă am plecat şi nu s-a întâmplat nimic.

În Calea Aradului, la colţul blocului unde stăteam, (colţul dintre str. Liniştei şi Calea Aradului) erau mai multe magazine, unde au fost postate nişte grupe de miliţieni înarmaţi (care erau conduşi de nişte persoane în civil) care aveau misiunea să păzească magazinele (care erau devastate). Cum în interiorul magazinelor se lucra, l-am întrebat pe un ofiţer de acolo dacă se pot face cumpărături din magazin, dar mi-a răspuns că nu, aşa că mi-am văzut de drum şi nu am mai insistat. (Probabil că în magazin se făcea o inventariere a bunuilor existente).

Într-una din zilele următoare, mergând spre serviciu dimineaţa în troleibuz, un călător a întrebat militarii ce erau într-un camion şi aşteptau acolo spunând:

• Ce faceţi băieţi?
• Gimnastica de dimineaţă – a răspuns unul din ei.

În zilele următăoare nu am mai mers la serviciu (ni s-a spus că vom fi anunţaţi când se reia lucrul (mi se pare că de prin 20 decembrie). Când am reluat lucrul (în ianuarie) am făcut de gardă împreună cu colegii cu armele de la brigăzile patriotice dar nu am avut incidente. Numai oboseala noastră, dar nu ţinea nimeni cont de ea.

La un moment dat se făceau controale pe străzi, se opreau şi se verificau maşinile, se controlau să nu aibă arme sau alte obiecte care puteau duce la suspiciuni. (Se căutau terorişti). Am fost şi eu cu băieţii, le duceam ceai fierbinte sau cafea, şi am rămas şi eu cu ei în câteva rânduri. La un moment dat l-am întrebat pe unul (care mi s-a părut a fi un fel de conducător) de ce a trebuit să se devasteze magazinele şi să se spargă geamurile lor în data de 17 şi 18 decembrie. El mi-a răspuns hotărât: aşa trebuia, fără să mai precizeze nimic altceva. Nu am insistat, deşi am rămas nelămurit.

În zilele următoare (începând din 19 decembrie) în drum spre casă, mă opream în centru să văd ce se întâmplă.

Până în data de 20 decembrie (dacă nu mă înşel) am mai mers la serviciu. Apoi nu am mai făcut acest lucru. Ni s-a spus să nu mai mergem, să vedem ce se întâmplă şi ni se va comunica ce să facem în continuare.

Mergeam prin centru (la Operă) unde ascultam ce se discută acolo, în balconul Operei. Aici l-am auzit pe Oancea (căpitan parcă era la momentul respectiv). Acesta a fost prezentat de cineva, care a spus că va vorbi un reprezentant al armatei (până atunci nu se mai întâmplase aşa ceva, auzisem că “armata e cu noi”, dar se auziseră tot felul de zvonuri cum că armata s-ar îndrepta spre Timişoara urmând să înăbuşe revolta). Acest “reprezentant al armatei” a vorbit din rândul al doilea (aşa ca să nu putem să-i vedem faţa), şi ne-a spus câteva cuvinte în sensul că el este alături de revoluţionarii Timişoarei şi că alături de el sunt şi alţii.

În zilele următoare nu s-a mai întâmplat nimic neobişnuit iar în ziua de 22 decembrie, venind din oraş spre casă, am auzit la un moment dat că “a murit generalul Milea”. Acest lucru l-a strigat cineva şi l-am auzit fiind pe stradă.

Legat de moartea generalului, eu cred că el s-a sinucis pentru că el a fost pus într-o situaţie fără ieşire, pe de o parte, fiind militar, era obligat să respece ordinele venite de la “comandantul suprem” odine ce-i cereau să tragă în demonstranţi, iar pe de altă parte, aflase despre ce se întâmpla, (poate că şi dăduse acest ordin) şi nu putea să facă acest lucru sau nu putea să-şi ierte acest lucru (dacă-l făcuse). Aşa că singura ieşire onorabilă, ca militar, era sinuciderea.

După acest eveniment ne-am uitat la televizor şi am văzut evenimentele care se precipitau. Am văzut discursul din seara zilei din 22 decembrie a lui Ceauşescu şi “discursul” din 23 decembrie care s-a încheiat cu fuga lui de pe balconul Comitetului Central). Am văzut persoanele care s-au perindat la televizor ca şi zvonurile care se lansau acolo.

Într-una dinzilel acestea, (cred că era în 19 decembrie) am fost în celălalt capăt al oraşului (Calea Şagului) pentru a da un telefon la părinţi unde era şi copilul nostru (noi nu aveam pe atunci telefon). Pe drum, în tramvai, în zona pieţei Iozefin, tramvaiul s-a oprit pentru că o masă de oameni bloca drumul. Erau muncitori de la Elba (care avea o poartă în spate, prin acea zonă). În faţa lor era o patrulă de militari înarmaţi, care aveau armele îndeptate spre ei. Unul din muncitori, s-a dezbrăcat până la brâu (sau era dezbrăcat) şi le striga soldaţilor “hai, trageţi dacă vreţi, trageţi”. Dar, cât am văzut eu, ei nu au tras. Apoi tramvaiul a plecat mai departe. Când eram la o oarecare distanţă, am văzut o serie de maşini militare încărcate cu soldaţi care se îndreptau spre zona repectivă. A fost o şcenă cutremurătoare, care m-a impresionat profund. Nu am auzit ce s-a întâmplat atunci acolo după aceea.

Apoi au fost zile mai liniştite. După fuga lui Ceauşescu, în seara acelei zile, am auzit pe stradă (pe Calea Aradului) o persoană strigând ceva de genul “vor veni teroriştii”. O altă persoană i-a spus: “de ce sperii oamenii? La care primul i-a spus: oamenii trebuie să ştie!

După acestea s-au auzit o serie de focuri de armă, la care se răspundea cu rafale de mitralieră. Cred că am auzit şi nişte avioane venind. Această situaţie a ţinut câteva zile. Lucrurile s-au liniştit numai după moartea Ceauşeştilor.

După anul nou, am întâlnit un coleg de la serviciu care mi-a spus că va începe în curând lucrul. Aşa că m-am dus şi eu la serviciu. Atunci am făcut de gardă noaptea ca făcând parte din gărzile patriotice.

Era o perioadă de intense schimbări. Se făceau alegeri în Consiliul Frontului Salvării Naţionale în întreprindere. La o astfel de şedinţă de alegeri, după ce au fost mai multe propuneri, mi-am auzit propus numele. Era o colegă de a mea care făcuse propunerea. Această propunere s-a supus la vot şi a fost aprobată.

Mai târziu, am întrebat-o pe colega care făcuse propunerea ce a făcut-o să mă propună. Mi-a răspuns că făcuse propunerea pentru că (considera ea) nu sunt şovin, că nu am nimic cu cei de altă naţionalitate, ea era de naţionalitate maghiară, dar nici ea nu era şovină, nu ura celelalte naţiona-lităţi. De altfel, (după acest eveniment) mi-a arătat o scrisoare primită de ea din Ungaria. Era o scrisoare (de familie) scrisă de un profesor din Budapesta, care folosise o hârtie care avea pe ea gravată stema “Ardealului Unguresc”. El îi scria pentru ca ea să vadă ce hârtii se folosesc (se găsesc) în Ungaria pentru scris şi combătea această “strategie”, care era folosită de anumite cercuri din Ungaria.

Deci am fost ales ca preşedinte al Consiliului Frontului Salvării din întreprinderea “1 Iunie” din Timişoara.

În acestă calitate aveam de rezolvat o serie de proble-me care apăreau sau probleme generale, una din ele (şi poate cea mai importantă – consideram eu) era ca întreprinderea să lucreze în continuare şi să producă. Problema nu era uşoară pentru că, dacă în primele zile conducerea era cea veche, în zilele următoare a fost contestată tot mai mult şi eu mă simţeam dator să satisfac măcar în parte cerinţele masei salariaţilor. Părerea mea, era că cel puţin în unele cazuri, dacă nu în toate, trebuiau să fie înlocuiţi vechii conducători, dacă nu, cel puţin pentru că cei mai mulţi din ei îşi creaseră tot felul de relaţii care acum puteau fi distruse (relaţii care nu erau din cele mai corecte).

Am avut curând o confirmare. La serviciul de investiţii am cerut să mi se dea (la sugestia colegilor) o listă cu contractele şi sumele ce s-au plătit pentru lucrările ce s-au efectuat în ultimii ani. Printre altele era o lucrare care spunea ca s-a plătit o sumă de bani (nu era o sumă mare, dar conta ca totul să fie făcut corect) pentru ca să se creeze o ambianţă plăcută pentru muncă în birourile din întreprindere. Eu nu am constatat o astfel de îmbunătăţire. La dosar nu era nici un fel de lucrare, nici măcar teoretică. Lucrarea fusese plătită ficei directoarei (împreună cu alţi colaboratori) care era studentă în anul III la o facultate din Timişoara. Nu aveam nimic împotrivă, dar ca suport material al plăţii nu exista nimic (adică nu exista nimic care să ateste faptul că s-ar fi făcut ceva în întreprin-dere, altceva decât plata).

Probabil, şi din acestă cauză, după câteva zile, nu s-a mai prezentat la serviciu directoarea şi directorul adjunct. Am fost nevoit să îi înlocuim. Înlocuirea a fost făcută (la propu-nerea mea) cu o ingineră tânără, care nu avea nici o funcţie până în acel moment.

Erau nişte probleme şi în secţiile de producţie (întreprinderea avea patru secţii). Una din secţii era condusă de o lucrătoare veche şi cu experienţă, dar fără studii şi despre care se spunea că le favorizează pe muncitoarele dintr-un schimb.

Am cerut să se aleagă o nouă şefă de secţie la două din secţiile de producţie unde erau probleme, având (şi propunând) alte două inginere tinere (care deşi probabil nu aveau experienţă, erau tinere şi voiau să facă treabă, aveau ca specialitate textilele făcute la Iaşi).

Într-una din secţii lucrurile au mers fără incidente. În cealaltă lucrurile au mers mai rău, în sensul că un schimb voia ca şefa cea veche să rămână iar în celălalt schimb toată lumea a votat cu inginera tânără. Acest lucru m-a surprins. Nu am acceptat iniţial alegerile şi am provocat repetarea alegerilor, bănuind că nu este ceva curat la mijloc. Mi s-a părut anormal ca toată lumea dintr-un schimb să vadă lucrurile la fel, iar în celălalt schimb să-l vadă diferit (din nou toată lumea).

Am chemat ajutoare de la Comitetul Judeţean şi mi-a fost trimis un maior (poate căpitan – nu mai ştiu – care era soţul unei colege) şi care a participat la un rând de alegeri. Nu ştiu dacă atunci s-a rezolvat problema, dar la un moment dat, cu ocazia unei discuţii în secţie (era o secţie cu aproximativ 200 de muncitoare) întorcându-mă cu spatele (pentru a pleca din sală) m-am simţit lovit în spate. (Nu mai ştiu acum ce le spusesem, probabil că le pusemem că nu se poate ca toate dintr-un schimb să vadă lucrurile într-un fel iar în schimbul celălalt să-l vadă diferit şi că nu voi accepta acest lucru. Să se pună de acord într-un fel). Lovit în spate m-am întors (ca să ripostez. Sângele mi s-a urcat atunci la cap şi eram în stare să lovesc persoanele care erau lângă mine). Noroc că un coleg, o persoană din cadrul Consiliului Frontului, un băiat masiv, înalt, dându-şi seama ce se întâmplă, s-a interpus între mine şi restul persoanelor şi mi-a blocat accesul, astfel încât nu am putut face nimic. Apoi m-am calmat, mi-a trecut “nebunia”.

Până la urmă rezultatul a fost că a fost alesă inginera tânără în funcţia de şefă de secţie.

Mai târziu (când nu mai eram la 1 Iunie) m-am întâlnit cu respectiva ingineră, care era foarte mulţumită, şi care era şi în momentul acela şefă de secţie la secţia respectivă.

Directoarea pe care o propusesem, la puţin timp nu a mai venit în întreprindere şi am aflat că a plecat în străinătate.

9. Probleme ştiinţifice

                Una din problemele despre care se discută relativ mult în ultimul timp este posibilitatea ca Terra să fie lovită de un asteroid în drumul său. Un astfel de eveniment s-a petrecut cu câţiva ani în urmă (evenimentul a fost imortalizat pe peliculă) când nişte framente de asteroid au lovit planeta Jupiter. Exploziile produse, care au fost impresionante, văzute de pe Pământ, au aprins o serie de discuţii în lumea ştiinţifică, au reaprins discuţiile relativ la posbilitatea unei astfel de catastrofe, legate de planeta nostră.

Într-o astfel de ipoteză, care ar fi posibilităţile de apărare ale civilizaţiei de pe planetă?

              Posibilele răspunsuri la această întrebare sunt cele ce rezultă din iniţiativa de apărare strategică¹ (care s-a făcut cunoscută în Statele Unite) sau dintr-o încercare făcută de NASA legată de devierea unui asteroid cu o explozie ce a fost provocată la suprafaţa sa.

Totuşi, astfel de acţiuni sunt costisitoare şi având în vedere că interesul este al întregii omeniri, ar trebui ca la o astfel de acţiune să contribue în bună înţelegere toate popoarele.

             Problema creşterii populaţiei preocupă de asemenea ştiinţa. În urmă cu aproximativ 30 de ani, populaţia planetei noastre era de aproximativ 3 miliarde de locuitori. Acum, populaţia planetei este de aproximativ 7 miliarde de locuitori.

             Legat de acest lucru, există o teorie, susţinută de Malthus², care spune că populaţia creşte în progresie geometrică (adică creşterea se poate determina prin înmulţirea numărului cu un alt număr numit raţie), faţă de creşterea resurselor (de hrană, de exemplu), care se produce doar în progresie aritmetică (adică creşterea se determină adunând la resursele existente un număr, numit raţie). Creşterea în progresie geometrică, este mai mare (la un moment dat) decât creşterea în progresie geometrocă.

O astfel de abordare nu face decât să susţină necesitatea războaielor, lucru cu care eu nu pot fi de acord.

Este cred de datoria ştiinţei să-şi aducă aportul la găsirea unor noi resurse de hran[, la găsirea unor soluţii pentru ca omenirea să-şi poată continua progresul său.

***

Creşterea populaţiei nu este limitată numai prin resursele de hrană. Pentru acestea se pot imagina o serie de soluţii cum ar fi de exemplu utilizarea intensivă a resurselor mării (oceanele şi mările ocupă două treimi din suprafaţa Terrei). Limitarea se referă şi la suprafaţa pe care se poate locui pe Terra. Această suprafaţă fiind limitată, anumite persoane s-au gţndit că ar fi posibilă utilizarea suprafeţei oceanelor pentru traiul oamenilor. Acest lucru a fost făcut pentru prima dată de Jules Verne³ în cartea sa Insula cu elice.

De fapt Joules Verne, fiind un scriitor de ficţiune, adică de literatura ştiinţifico-fantastică, în care ştiinţa are un rol important (cel puţin cunoştinţeole ştiinţifice de la vremea sa) a avut o serie de contribuţii la dezvoltarea acestei ramuri a literaturii, el scriind multe romane care au încântat tineretul din vremea mea (şi nu numai) cum sunt de exemplu operele pe care le-am amintit şi nu numai, în care el face dovadă de o mare putere de previziune.

El anticipează de exemplu zborul omului de la Pământ la Lună, construirea submarinului, construirea unor “insule cu elice” care ar putea fi necesare în eventualitatea unor creşteri de temperatură ca urmare a efectului de seră⁴, care ar putea duce la creşterea nivelului oceanului mondial. Ca urmare a acestui efect, dar şi ca urmare a crelterii populaţiei mondiale, ar fi posibil ca peste un număr de ani, să fim nevoiţi să folosim oceanele ca loc pe caree să le ocupăm, în care să trăim. Acest lucru ar fi posibil utilizând ambarcaţiuni amenajate, insula cu elice fiind o previziune în acest sens.

***

Studiind evoluţia Soarelui, o stea medie, normală, care nu are nimic deosebit, rezultă că acesta va avea un timp de aproximativ încă cinci miliarde de ani o evoluţie stagnantă, în sensul că va da eceeaşi cantitate de energie şi va avea aceleaşi dimensiuni. După acestă perioadă, el va avea o evoluţie diferită, în sensul că va suferi mai multe dilatări şi contracţii succesive, după care va deveni o pitică albă, extrem de densă şi cu temperatură foarte ridicată. Ea va avea dimensiuni mai mici chiar decât Pământul.

Într-o perioadă anterioară, de dilatare, Soarele va ajunge asemănătoare unei “gigante roşii⁵” Astfel, viaţa, aşa cum o cunoaştem acum pe Pământ nu ar mai fi posibilă.

Cum va supravieţui omenirea în aceste condiţii (în cazul în care se va pune problema şi ea nu va dispărea între timp dintr-un motiv sau altul) ?

Cei ce s-au ocupat de această problemă răspund că acest lucru ar fi posibil în cel puţin două moduri.

1. În cazul în care omenirea va învăţa până atunci (timp la dispoziţie există) să facă din Pământ o navă cosmică (adică să poată mişca Pământul de pe orbită aşa cum doreşte el), atunci problema ar fi rezolvată.

2. A doua posibilitate este “teraformarea” unor planete sau asteroizi nelocuiţi, în aşa fel ca să fie posibilă locuirea acestora într-o formă apropiată cu Pământul.

Teraformarea este o noţiune care înseamnă formarea unei planete ca să fie asemănătoare Pământului. În acest sens se pune în primul rând problema formării atmosferei, care ar trebui adusă la parametru de presiune şi compoziţie asemănătoare cele terestre. În acest sens va trebui studiat comportamentul unor alge care elimină oxigen (asemănător cu modul în care s-a format atmosfera Pământului, mai precis oxigenul din compoziţia sa).

 

           1 În termeni tehnici, Iniţiativa de Aparare Strategică este un sistem de lasere şi rachete amplasate la sol şi pe staţii orbitale, menit să distrugă în zbor rachetele pe care sovieticii le-ar lansa împotriva Statelor Unite. O investiţie uluitor de costisitoare, şi un program de-o complexitate tehnică fără precedent - care nici n-a putut fi realizat. Dar acest sistem, dacă ar putea fi realizat, ar putea să prevină ca Terra să fie bombardată cu obiecte nedorite din spaţiul cosmic.

            2 În 1708, Thomas Malthus a publicat "Eseu asupra principiilor populaţiei…" Aceasta opera este importantă nu numai pentru ca a devenit clasica în teoria economica, dar şi pentru că în ea Mathus răspunde multor preocupari ale perioadei în care a fost scrisă. Lucrarea reflectă un sentiment de nelinişte legat de turbulenţe, violenţe şi tensiune internaţionala în perioada Revoluţiei Franceze. De asemenea, ea raspunde nelinistilor sociale rezultate din creşterea rapidă şi recentă a populaţiei. Analiza lui ofera o patrundere în aceste probleme cu care ne confruntam in mod curent.

Malthus a argumentat ca datorita rapidităţii omului de a se reproduce, populaţia creşte în progresie geometrică. Pe de alta parte, productia poate creşte cel mult în progresie aritmetica. De aceea, întrucât hrana este o componenta esenţiala a vieţii umane creşterea populaţiei poate duce la foamete.

            3 Jules Verne s-a născut la Nantes, fiu al unui procuror, Pierre Verne şi al soţiei sale, Sofia. Fiind cel mai mare din cei cinci copii ai familiei, el şi-a petrecut copilăria acasă cu părinţii săi, pe o insulă vecină cu Râul Loara. La vârsta de 9 ani, a fost trimis la şcoală, la Liceul Nantes. Jules a studiat Latina, pe care a folosit-o în povestirea sa scurtă, Le Mariage de Monsieur Anselme des Tilleuls (mijl. anilor 1850).

Jules Verne (8 februarie 1828 - 24 martie 1905) a fost un scriitor francez şi un precursor al literaturii Science-fiction . Verne a fost apreciat pentru scrierea operelor legate de viitor, spaţiu, aer şi călătoria în adâncurile mării. A scris o serie de opere literare ca “Cinci săptămâni în balon”, “80000 leghe sub mări” “Insula misteriasă” “Ocolul pământului în 80 de zile” sau “Castelul din Carpaţi”-

           4 Gazul carbonic, cel mai important din ciclul carbonului este inofensiv şi aduce carbonul pentru fotosinteza CO2, sub forma de vapori de apă, lasă să treacă undele scurte ale radiaţiei solare în atmosferă şi absoarbe undele lungi ale radiaţiilor Pământului, ceea ce provoaca o reincalzire a aerului, efectul de seră. Cresterea pe scară mondiala a consumului de petrol şi cărbune înca din anii '40 au condus la creşteri substanţiale de dioxid de carbon. Efectul de seră ce rezultă din această creştere de CO2, ce permite energiei solare să patrundă ăn atmosferă dar reduce reemisia de raze infraroşii de la nivelul Pământului, poate influenţa tendinţa de încalzire a atmosferei, şi poate afecta climatul global. Pe Venus, într-o atmosferă foarte bogată în CO2, temperatura atinge 470° C.

Principalii poluanţi care produc efectul de seră şi care sunt emişi în mare parte de autovehicule sunt dioxidul de carbon (CO2), oxidul azotos (N2O), metanul (NH4) alături de alţi compuşi chimici care provin din alte surse, în special industriale.

           5 Soarele este o stea în varsta de 5 miliarde ani. Este o sfera de 1,4 milioane Km, fiind constituită în principal din hidrogen şi heliu. Ea conţine de 750 ori masa tuturor planetelor ce o gravitează, la un loc. În miezul ei, reacţiile nucleare transformă masa în radiaţie electromagnetică. Această energie radiază în afară, făcând Soarele strălucitor. Deasmenea încalzeşte celelalte corpuri din Sistemul Solar, care sunt ţinute în orbita de gravitaţia Soarelui.

           Miezul Soarelui este un adevarat reactor nuclear cu o temperatură de 15 milioane grade celsius şi o densitate de 160 de ori mai mare decât cea a apei. În aceste condiţii nucleii de hidrogen fuzioneaza cu cei de heliu. În proces 0.7% din masă este transformată în energie. Hidrogenul Soarelui îi va mai permite acestuia existenţa timp de încă 5 miliarde ani.

           Atunci gravitaţia va face ca miezul să se contracte ceea ce va mări temperatura şi presiunea. Hidrogenul va începe să ardă în jurul miezului. Noua energie creeată de fuziunea nucleara va face ca Soarele sa se dilate pâna va deveni o mare giganta rosie. Apoi, nucleul va rămâne sub forma unei "pitice albe". Gigantele roşii sunt stele cu dimensiuni foarte mari, dar cu temperaturi la suprafaţă mai mici decât cele ale Soarelui (de cca 6000^◦ la suprafaţă). Ele au o temperatură de aproximativ 2000 – până la 3000^◦ dar o dimensiune mult mai mare, astfel încât, în acest caz, Soarele ar ajunge să “înghită” planete ca Jupiter şi Saturn.

10. În loc de încheiere

                 Cu o anumită ocazie, discutând cu Adi (Adrian Socoşan, fostul meu coleg de liceu) şi vrând să-i spun o părere, am spus “eu cred…” vrând să-I spun părerea. El m-a întrerupt spunându-mi:

- Cum Emil, tu crezi, crezi întradevăr?

Eu nu I-am dat atenţie, am râs, înţelergând aluzia şi ştiind că el mă cunoaşte şi vrea să facă o glumă.

Acum însă, i-aş răspunde.

- Da, Adi, eu cred. Cred cu tărie în anumite lucruri. Cred în puterea de înţelegere a noastră a oamenilor, chiar dacă ea nu se manifestă la toţi oamenii şi nici măcar cu putere tot timpul. Cred în ea şi în puterea oamenilor de a vrea binele, chiar dacă acest bine este de multe ori doar enunţat şi de mult prea puţine ori realizat. Cred în puterea omului de a se adapta la natură şi de a înţelege natura, chiar dacă acestă putere nu este manifestă (ea se manifestă în special la ecologişti, şi anume cu precădere la ecologiştii militanţi gen “Green Peace”) dar eu cred că omul (teoretic) are o doză de ecologism prin natura sa.

Mai cred cu tărie în puterea omului de a învăţa, de a încerca să facă bine (mâine mai mult decât astăzi, iar acest lucru, chiar dacă este doar teoretic, cred că va fi mai manifest mâine decât astăzi, adică mersul omenirii este acesta.

                 Mai cred cu mare tărie în puterea pe care o are ştiinţa, chiar dacă ea nu a ajuns la ultimele rezultate dorite, chiar dacă ea are încă multe de aflat, de rectificat, de anulat şi refăcut. Ea are această putere.

Cred cu putere că numai cunoştinţele ştiinţifice, atâtea câte le vom avea (omenirea în general) ne vor ajuta să trecem peste greutăţile pe care le va avea în faţă omenirea ca ansamblu şi fiecare naţiune în parte. Numai eforturile întregii omeniri (atunci când vom fi decişi să le facem) ne vor ajuta să ne simţim cu adevărat liberi în faţa dezastrelor şi a nenorocirilor, în faţa cărora acum sunte, aproape neputincioşi.