În loc de prefaţă
Această carte am scris-o pentru mine, pentru a-mi reaminti anumite lucruri plăcute (sau mai puţin plăcute) din viaţa mea.
Vreau în special sa-mi pun ordine în gânduri, să-mi expun (pentru a-mi putea verifica, cu ajutorul celor care vor citi aceste notaţii) anumite gânduri, legate de existenţă în general sau măcar de anumite aspecte legate de aceasta.
Pentru început, voi încerca să mă prezint: sunt un om obişnuit (sau aşa mă consider) care m-am născut în localitatea Apahida (am vrut să spun comuna, dar nu ştiu dacă nu este oraş acuma) o comună mare (era) din apropierea oraşului Cluj Napoca. Nu-mi amintesc prea multe lucruri despre această localitate, deoarece ne-am mutat de la Apahida la Cluj iar apoi la Bucureşti, unde am stat câţiva ani dupa care ne-am mutat din nou, la Lipova (Arad).
Provin dintr-o familie cu mulţi copii. Am trei fraţi şi două surori, din care una (prima ca vârsta) nu mai este în viaţă la ora aceasta. Dintre toţi fraţii şi surorile mele sunt singurul care am reuşit sa-mi fac studiile imediat după ce am terminat liceul (ceilalţi şi-au completat studiile ulterior) dar asta nu mă face să mă consider mai altfel decât ei, ci consider că, fiind unul din ultimii născuţi, am beneficiat de condiţii materiale mai bune. (Am terminat liceul în anul 1967 şi trebuie ţinut cont de faptul că am fost şase copii la părinţi).
Am copilărit în oraşul Lipova, unde am făcut şi liceul. Acest oraş este un oraş mic în care interesant este râul Mureş care îl străbate pe lungimea sa, parcul de lânga Mureş, unde mă jucam împreună cu fratele meu (mai mic, Ilie căruia noi îi spuneam Iliuţă), munţii din apropiere (Lipova e situată la marginea sudică a munţilor Zarandului) cu cetatea Şoimoş, a cărei ruine se gasesc în localitatea Şoimoş (sau Lipova III – la 3 km est de centrul Lipovei) şi unde ne plăcea să mergem în plimbari de sfârşit de săptămână), ca şi Băile Lipova, staţiune balneoclimaterică aflată la 3 km sud de oraşul Lipova.
Ca prima amintire, care spune câte ceva despre felul meu de a fi, este o întâmplare (din Bucureşti cred) când eu eram mic, nu ştiam să vorbesc (de fapt am început să vorbesc destul de târziu, pe la 3 ani). Stătem în curte, o curte mare, în iarbă şi mă jucam cu un fir de iarbă. La un moment dat vine spre mine sora mea (mai mare, Elisabeta, pe care o numim Ely) şi mă întreabă ce fac acolo.
Eu tocmai (fără să-mi dau seama, din joacă) făcusem un nod şi în acel moment tocmai trăgeam de cele două capete şi încheiam nodul. Văzând ce făcusem, Ely s-a mirat, a început să strige:
- Mămică, mămică, vino repede să vezi că Emil a făcut un nod!
Bineînţeles că mămica şi-a văzut de treburi, nu a venit, iar eu ştiu că am rămas foarte mirat de faptul că sora mea a strigat, că doar nu făcusem nimic deosebit, mă jucasem doar.
Relativ la Bucureşti nu mai am alte amintiri decât una privitoare la faptul că ne jucam (eu şi fratele meu mai mic, Ilie) cu o roată, pe care o purtam prin toată curtea (era o curte pavată cu piatră, din câte îmi amintesc era cărămidă, şi făceam un zgomot asurzitor. Noroc că era o curte mare, aşa că nu eram în văzul alor noştri). Mai ştiu că numeam acea roată cu care ne jucam “trocilă”.
Despre originea mea, pot spune că tatăl meu, se considera român. S-a născut la Timişoara şi din câte mi-a spus a jucat şi fotbal la Chinezul.
El spunea că străbunicii lui erau de origine din ţinuturile germane ale Franţei (Alsacia sau Lorena).
De fapt acest nume este destul de răspândit. În afară de un chimist cunoscut cu acest nume (german), am aflat (în a doua parte a vieţii despre răspândirea acestui nume în Canada – în glumă o numeam pe Michele Pfeiffer – sora mea), dar am întâlnit acest nume şi în Bucureşti, unde am auzit numele meu strigat de către o asistentă la un laborator de fizică, pe care îl făceam împreună cu o altă clasă (noi am terminat cu patru ani şi făceam un laborator împreună cu o clasă care făcea cinci ani şi începuse facultatea cu un an înaintea noastră). Deci m-am auzit strigat şi m-am dus la catedră. Acolo, asistenta m-a întrebat ce doresc. I-am spus că m-am auzit strigat şi că mă numesc Pfeiffer. Ea mi-a spus că nu pe mine mă chemase, şi că mai exista o studentă cu acest nume.
Apoi am cunoscut-o. Între noi nu era nici o relaţie de rudenie.
1. Copilăria
Copilăria mea a fost o copilărie fericită pot spune, dar fără mari complicaţii, în sensul că nu am avut jucării scumpe sau ceva de acest gen.
Copilăria mea s-a produs în orasul Lipova, unde mă jucam cu fratele meu mai mic (Iliuţă) şi cu un vecin (Iojy Mesner) cu care ne înţelegeam destul de bine, care venea pe la noi şi ne striga pe amândoi într-un singur nume “Emiliuţa”.
Alergam toată ziua, încercam să luăm (furăm) fructe din livada unui vecin, (care mai târziu a ajuns contabil şef la Întreprinderea de Vagoane din Arad), ne plimbam prin parc etc.
Îmi amintesc că la un moment dat, într-o duminică, când mămica ne-a îmbrăcat cu cămăşi albe, curate, şi în pantaloni scurţi, am plecat în parc.
Ajunşi acolo, am început să ne hârjonim, să ne trântim prin iarba fragedă a acelei primăveri.
Bineînţeles că, la un moment dat, făcânduni-se foame, am hotărât să ne întoarcem acasă.
Pe drum, nu ştiu cum, fratele meu s-a întors cu spatele spre mine şi atunci am văzut că spatele lui era colorat în verde (de la iarba crudă, cămaşa albă, s-a făcut verde). I-am spus, la care el mi-a spus la rândul lui că la fel arătam şi eu.
Aşa stând lucrurile, am mers mai departe, mai puţin zglobii, gândindu-ne la cearta ce ne aştepta acasă.
Ajunşi acasă şi intrând în curte, ne-a întâmpinat mămica, care era puţin mirată de figurile noastre plouate pe care probabil le aveam şi ne-a întrebat ce s-a întâmplat. (Din faţă, dacă eram priviţi, totul arăta în regulă, deoarece noi, ţinându-ne în braţe, ne-am trântit prin iarbă).
Atunci i-am arătat spatele, la care ea, a râs şi a spus.
Această întâmplare a rămas adânc întipărită şi a făcut să-mi dau seama de marea răbdare de care mama avea nevoie şi de care a dat dovadă pentru a ne creşte, răbdare pe care în mare parte şi-a pierdut-o mai târziu, când noi am crescut mai mari şi când ea a înaintat în vârstă.
O altă întâmplare din copilăria nostră este aceea că o dată părinţii noştrii au mers să vadă un film la cinematograf (mămica avea obiceiul să spună: “dacă mă supăr o să mergem la un film” iar noi, ceilalţi spuneam: “supărăte mămică!”. Atunci însă au plecat numai ei lăsându-ne pe noi, cei mici, acasă singuri.
Aşa stând lucrurile, eu şi fratele meu mai mic, ne-am jucat cu nişte monede pe care le aruncam prin casă şi la un moment dat, una dintre ele a nimerit într-o vitrină (în geamul vitrinei) spărgând-o.
Bineînţeles că nouă nu ne era indiferent. Ne dădeam seama că am făcut ceva rău şi că acest lucru va avea urmări. Atunci, eu am propus să facem şi ceva bun, plăcut, ca să mai atenueze impresia pe care o vom face. Şi anume am propus să facem curat prin casă şi aşa am făcut, aşa cum ne-am priceput.
Întorşi acasă, părinţii au observat mai întâi aspectul curat, ordonat al camerei în care eram noi, aşa că ne-au lăudat şi ne-au încurajat să facem şi altădată la fel, la care noi le-am spus ce făcusem de fapt, la care ei s-au amuzat şi întâmplarea a trecut fără alte urmări.
Îmi amintesc şi de curtea în care am stat la Lipova (de fapt am locuit în patru locuri: pe strada Eminescu, unde am locuit iniţial şi de unde am amintirile cele mai fragede, în centru, unde am stat în anii de şcoală primară, într-un al treilea loc - spre gara Lipova, acum desfiinţată, în anii de liceu - şi pe strada Bugariu, aproape de stadionul de fotbal, unde am stat în ultima parte, de unde am plecat la facultate la Bucureşti şi unde ai mei au suportat inundaţiile din 1970, unde stă şi acum mama împreună cu unul dintre fraţi). Deci curtea casei de pe Eminescu, unde am stat cu chirie, era o curte mare, în care erau câţiva brazi (dacă-mi amintesc bine erau trei) în care aveam loc de joacă.
Într-o dupăamiază, împreună cu fratele şi sora mea, cred că era şi Iojy Mesner, ne propusesem să ne construim un submarin. Ne-am delimitat locul (am însemnat pe pământ jgâriind cu un băţ amplasamentul camerelor submarinului şi ne făceam tot felul de planuri de construcţie).
Jocul nostru se baza pe faptul că jucându-mă o dată cu un borcan în găleata cu apă, am observat că, dacă întorcând borcanul cu gura în jos şi lăsând o cantitate de apă mai mare, borcanul se scufundă, rămânând cu gura în jos şi păstrând o cantitate de aer în partea de sus. Dacă facem acelaşi lucru, dar lăsăm o cantitate mai mare de aer (mai puţină apă) atunci borcanul rămâne la suprafaţă, dar tot cu gura în jos.
Dacă potrivim o anumită cantitate de aer în borcan, atunci vom putea obţine (eu am şi reuşit) ca borcanul să stea în apă la o anumită adâncime.
În copilărie am colindat împrejurimile oraşului Lipova. Duminicile, având în vedere că tata era pescar amator, mergeam cu toată familia în diferite locuri, astfel încât să se poată pescui dar şi să existe în apropiere un loc de joacă pentru noi copiii, ca şi câte un loc de plajă. Aveam câteva locuri predilecte cum era “Cotul donului” un loc sub cetatea Şoimoş, cu o poiană mare pe malul Mureşului.
Un alt loc, mai aproape de casă, era cel de la capătul plajei din Lipova (plajă neamenajată) pe malul Mureşului, unde era un bun loc de pescuit, unde mergeam cu tata, de multe ori, dupăamiezele.
Mai aveam obiceiul să mergem la “baltă”. Era o baltă făcută de excavatoare, în apropierea gării CFR Lipova (care la un moment dat a fost desfiinţată ca gară) care era şi în apropierea Mureşului şi unde erau condiţii bune de joacă şi de pescuit.
De asemenea un alt loc unde mergeam era la podul CFR pe linia ferată spre Timişoara, unde era o altă baltă şi de asemenea era şi Mureşul în apropiere.
Toate aceste locuri mi le amintesc, îmi trezesc amintiri plăcute şi îmi place să le revăd când am ocazia.
2. Liceul
Liceul, după cum am precizat anterior, l-am făcut în oraşul natal, Lipova, un orăşel cu cca. 15000 de locuitori şi cu o frumoasă aşezare pe malul Mureşului.
Într-unul din ultimii ani (în clasa a X-a şi a XI-a) l-am avut ca profesor de limba română pe domnul Catina Milentie, profesor care a venit în Lipova după ce a terminat facultatea (era profesor relativ tânăr), care ne-a fost şi diriginte, cu care ne-am înţeles destul de bine. Orele cu el erau diferite de celelalte (sau aşa mi se părea mie). De exemplu, de câteva ori, în oră, ne-am dus în parc (era primăvară, era timp frumos) şi am desfăşurat acolo orele de clasă.
La un moment dat, am avut de făcut o teză la limba română. Pentru pregătirea tezei, am citit din carte (manual, ceea ce nu prea aveam obiceiul, foloseam în general notiţele) despre scriitorii paşoptişti care erau consideraţi artişti cetăţeni (pentru că erau artişti, dar nu străluceau în această privinţă, şi pentru că se făceau remarcaţi pentru spiritul lor cetăţenesc, militant) şi despre propaganda (caracterizată drept “patriotardă” din acea vreme, care îndemna tineretul să meargă să apere teritoriul patriei – înaintea primului război mondial – dar cei ce făceau aceste îndemnuri nu participau niciodată la acestă acţiune).
În cadrul tezei am folosit aceste expresii din carte, dar mi-am permis (aportul propriu) să inversez expresia “artist cetăţean” folosind-o invers, sub forma “cetăţean artist” care (credeam eu) sublinia în plus faptul că artiştii respectivi erau în primul rând cetăţeni şi numai apoi artişti.
Se pare că teza respectivă a plăcut domnului profesor deoarece, spre surprinderea mea, a doua zi (după teză) m-a căutat în clasă la prima oră, (înainte de sosirea mea, care nu prea mă grăbeam la şcoală) ca să-mi comunice nota obţinută (9 dacă nu mă înşel, o notă mare). Negăsindu-mă a comunicat colegilor ce avea de comunicat şi mi-a transmis felicitări. Acest lucru m-a surprins, pentru că niciodată, în viaţa mea de elev nu mi se mai întâmplase aşa ceva.
În liceu, la un moment dat, am făcut o excursie, o drumeţie, împreună cu fratele meu, Ilie, pe Valea Şoimoşului.
Pe Valea Şoimoşului era o potecă ce duce până la cabana Căsoaia (Munţii Zarandului, la vreo 15-20 kilometri de Lipova, pe sub cetatea Şoimoş). Nu ştiu dacă am mers (atunci) până acolo, dar când ne întorceam înapoi spre casă (eram încă destul de departe) am văzut un grup de cai, care stăteau inactivi, pasivi. Ne-am apropiat de ei şi am observat că unul din ei avea piciorul prins într-o mică groapă, în nişte rădăcini. De fapt una din rădăcini îi intrase între copită şi picior, aşa că respectivul animal nu mai putea să se mişte, stătea nemişcat deoarece (probabil) la orice mişcare simţea durere, iar ceilalţi cai stăteu în apropierea lui, nu l-au părăsit, deşi puteau face acest lucru.
Am discutat cu Iliuţă şi am propus să ajutăm calul, dacă vom putea. S-a obiectat că s-ar putea să nu reuşim, calul s-ar putea să ne lovească. Am hotărât să încercăm şi, dacă vom vedea o lipsă de colaborare din parte calului, să ne retragem.
Zis şi făcut. Eu mă ocupam de eliberarea calului, iar Ilie îl mângâia, cu scopul de a-l calma.
Am reuşit la un moment dat. Când calul s-a simţit eliberat, s-a săltat dar în aşa fel încât nu a existat riscul să fim loviţi, s-a săltat spre partea opusă nouă. Noi, bucuroşi că ne-a reuşit întreprinderea, neam dus şi am mâmgâiat calul, care a stat, ba mai mult s-au apropiat şi ceilalţi cai de noi, care se uitau foarte “comunicativ” spre noi, parcă voiau să ne spună ceva. Acest lucru m-a convins în plus şi încă o dată, că o anumită doză de inteligenţă au şi animalele.
De fapt de acest lucru vorbeşte şi Carl Sagan în cartea sa intitulată “Balaurii Raiului”.
În capitolul 5, “Abstracţiunile animalelor sălbatice el vorbeşte despre cercetările privind această prolemă şi spune:
“Avem impresia că animalele nu sunt foarte inteligente. Dar am studiat cu destulă atenţie inteligenţa animalelor, sau, ca în sfâşietorul film al lui François Truffant “Copilul sălbatic”, echivalăm pur şi simplu modului nostru de exprimare a inteligenţei cu absenţa inteligenţei înseşi? În exprimarea sa despre comunicarea cu animalele, filozoful francez Montagne declara: - de ce n-am fi şi noi, în aceeaşi măsură ca şi animalele, vinovaţi de incapacitatea de a comunica între noi? -
Există desigur o serie întreagă de anecdote referitoare la inteligenţa cimpanzeului. Primul studiu serios asupra compotramentului simienilor – inclusiv asupra comportamen-tului lor în libertate – a fost făcut în Indonezia, de către Alfred Russel Walace, coautorul teoriei evoluţiei prin selecţia naturală. Walace a ajuns la concluzia că primul urangutan pe care îl studia se comporta – exact ca un copil în situaţii asemănătoare - De fapt, termenul urangutan este o expresie malaeză care nu înseamnă maimuţă ci om al pădurii. Teuber a relatat numeroase poveşti aflate de la părinţii săi, germani care făcuseră pionierat în etologie, punând bazele primei staţii de cercetare a comportamentului cimpanzeilor la Tenerife, în insulele Canare, pe la începutul celei de-a doua decade a secolului nostru. Aici şi-a efectuat Wolfgang Kohler celebrele studii asupra lui Sultan, cimpanzeu genial, care putea lega două prăjini pentru a ajunge la o banană care-i era inacce-sibilă. Tot în Tenerife a fost studiat comportamentul a doi cimpanzei care maltratau un pui de găină: unul îi întindea păsării mâncare, încurajând-o să se apropie, iar celălalt arunca în ea cu o sârmă pe care o ascunsese la spate. Puiul se retrăgea, dar curând încerca să se apropie din nou, fiind bătut iar. Observăm aici o frumoasă combinaţie de comportamente considerate pe vremuri ca aparţinând în exclusivitate omului: cooperarea, planificarea desfăşurarii unei acţiuni viitoare, înşelarea şi cruzimea. Experimentul mai demonstrează că puii de găină au o capacitate foarte scăzută de a învăţa să evite neplăcerile.”
În continuare în carte se relatează nişte experimente cu maimuţe care au fost învăţate să, “vorbească” folosind un limbaj (Ameslan – limbaj bazat pe gestică) utilizat în SUA pentru surdo – muţi.
“Când au văzut pentru prima oară o raţă lăsându-se pe lac şi măcăind, Washoe (una din maimuţe se numea aşa n.n) a făcut semnul de pasăre pe apă, expresie identică cu aceea folosită în limba engleză şi în alte limbi, dar pe care Washoe a inventat-o în împrejurarea aceea. În timp ce urmărea pe ascuns un tehnician care mânca o portocală, Lana, (o altă maimuţă) care nu mai văzuse niciodată până atunci un alt fruct sferic, în afară de măr, dar ştia semnele pentru culorile principale, a schiţat gestul care desemnează măr-portocaliu. După ce a gustat dintr-un pepene verde, Lucy (altă maimuţă) l-a descris drept băutură dulce sau fruct care se bea, care în esenţă este aceeaşi cu expresia englezească pentru pepene verde, anume water melon (pepene cu apă)”. În carte sunt date multe alte exemple în sprijinul ideii că animalele (în special maimuţele) sunt dotate cu inteligenţă.
Ca elev, eu (cred) mă înţelegeam bine cu toţi colegii mei de clasă şi nu numai. Dar aveam “afinităţi speciale” pentru doi din colegii mei: Geisz Valter şi Socoşan Adrian, cu care în general ne petreceam împreună toate pauzele şi o parte din timpul liber.
Aşa se face că la sfârşitul clasei a XI-a, de 1 Iunie, când se născuse colegul nostru, Socoşan Adrian, am fost invitaţi de către el la restaurant.
Acolo, l-am întâlnit şi pe profesorul nostru diriginte, pe domnul Catina. Am băut vre-o şase sticle de bere, am discutat, ne-am simţit bine, într-un cuvânt. Am plecat acasă pe la miezul nopţii. Ştiu că noi discutam în drum spre casă, dar probabil că, fără să ne dăm seama, discutam un pic cam tare, având în vedere ora înaintată.
La un moment dat, trecând prin centru, ne-am auzit strigaţi de la o fereastră. Era profesorul nostru de istorie (Stoiculescu) care ne atrăgea atenţia că mai sunt şi oameni care vor să doarmă la ora respectivă, chiar dacă noi suntem absolvenţi de liceu.
Ajuns acasă, ştiu că mama mi-a spus unde este mâncarea. Eu i-am spus că vreau doar să mă culc, că nu-mi mai trebuie altceva. Pentru a mă dezbrăca, pentru ca să mă pot culca, la un moment dat a trebuit să mă asez, ca să mă descalţ. Nu am putut să mă aşez normal, ştiu că a trebuit să-mi dau drumul pe pat, ca să pot să mă descalţ. Nu ştiu cum s-au descurcat colegii mei, ştiu doar că a doua zi m-am simţit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
O altă întâmplare din liceu este acea în care eram noi trei, mergând pe coridor la şcoală (pentru a ieşi probabil în pauză). În faţa noastră era un profesor în vârstă, (nu ne preda nouă, un profesor suferind, care tuşea frecvent, ştiu că avusese tuberculoză, numele său era Cuzman). Colegul meu, Geisz Valter, îi imita mersul, un mers cu paşi mari şi se prostea în spatele lui. În spatele nostru, fără să-l vadă Valter, venea profesorul nostru de matematica (un profesor tânăr, care venise o dată cu dirigintele nostru în şcoală, profesorul Kail). Noi nu puteam să-l atenţionăm pe Valter, pentru că eram în vizorul profesorului, Valter îşi vedea de treabă. La un moment dat profesorul, care venea din spate, i-a pus o piedică lui Valter. Acesta neştiind cine îl împiedică, a început o înjurătură, la care profesorul i-a spus:
- Mergeţi frumos, măi. Mergeţi frumos. Şi şi-a văzut apoi de drum.
La examenul de bacalaureat, am avut examene la matematică, limba română şi chimie (mie plăcându-mi chimia).
La examenul de chimie, printre alte subiecte, am avut şi unul de chimie organică, în care trebuia să vorbesc despre glicerină. Mie mi-a plăcut chimia, dar mai mult chimia anorganică. Chimia organică este chimia carbonului (în speci-al) şi a compuşilor lui (în special cu hidrogenul, oxigenul şi azotul).
Diferenţa între chimia organică şi chimia anorganică este aceea că în chimia organică, numărul compuşilor este practic infinit, lăsând un loc mare pentru cercetări, formulele substanţelor sunt mult mai complicate, folosindu-se formulele de structură, formule care indică foarte exact structura substanţelor, sau formule mai simple, care indică doar compoziţia generală. În chimia anorganică se folosesc numai formelele de structură, care sunt însă mult mai simple şi care de fapt sunt aceleaşi (în lini generale) cu formulele simple. De exemplu, o clasă de substanţe din chimie sunt hidrocarburile. Acestea sunt substanţe în care diferenţa este numărul atomilor de carbon şi de hiodrogen. Metanul (cu ce începe acestă clasă de substanţe, este un gaz la temperatura obişnuită şi are formula CH4 (formulă brută). Etanul, elementul ce urmează, are doi atomi de carbon, este tot un gaz şi are formula C2H6. Urmează propanul, cu trei atomi de carbon, butanul, cu patru, pentanul, hexanul, heptanul ş.a.m.d. Se formează deci o mulţime de substanţe asemanătoare (dar nu identice) care au ca diferenţă între ele numărul atomilor de carbon din moleculă (ca şi al celor de hidrogen, ca o consecinţă) cât şi caracteristicile lor fizice ce diferă puţin de la o substanţă la alta. Astfel primele substanţe (cu moleculă mai mică şi cu masă moleculară mai redusă ca metanul, etanul, propanul sunt gaze, celelalte, mai grele sunt lichide, cu temperatură de fierbere tot mai ridicată, pe masura creşterii masei moleculare, iar hidrocarburile cu mulţi atomi de carbon în moleculă devin solide a temperatura obişniută). Hidrocarburile sunt cele mai simple substanţe organice. Cele ce au fost amintite, sunt hidrocarburi saturate, cu lanţuri de carbon liniare. Mai există hidrocarburi nesarurate, hidrocarburi (saturate sau nu) cu lanţuri de carbon ciclice (care se inchid), deci sunt o mulţime de substanţe organice, mulţimea lor fiind practic infinită.
Cunoscând problema, am indicat structura glicerinei ca şi proprietăţile acestei substanţe. La proprietăţile fizice însă nu am prea insistat şi din această cauză profesoara examinatoare (care era din Timişoara, era o comisie de examinare străină), m-a întrebat despre proprietăţile fizice ale glicerinei. Am răspuns că este un lichid galben verzui la temperatură obişnuită, cu punct de fierbere “peste 100 de grade celsius”.
- Bine, bine, dar cât este temperatura de fierbere? – mă întrebă ea.
Văzând că trebuie să dau o cifră, (pe care nu o cunoş-team, nu acordam atenţie acestor lucruri, eram la chimie, nu la fizică) am spus o cifră la întâmplare, 180 grade.
Acasă, după examen, (mai târziu am aflat că luasem 9) m-am uitat în carte să văd cât era temperatura de fierbere şi am constatat ca era 280 de grade. Cum valoarea reală era diferită cu o singură cifră (dar era sensibil diferită), mi-am spus fie că profesoara nu cunoştea nici ea şi a confundat temperatura de firbere cu o alta, fie că nu acorda nici ea prea mare atenţie acestui lucru şi considera importante doar lucrurile care ţin exclusiv de chimie, şi pe care eu le rezolvasem în cadrul răspunsului.
Tot la examenul de bacalaureat, la matematică, îmi amintesc că, Socoşan Adrian, colegul meu, în timpul examenului (care l-am dat împreună, fiind şi eu în examen când el şi-a dat examenul) a avut o discuţie în contradictoriu cu profesoara examinatoare spunând că este bine ceea ce făcuse el, iar profesoara susţinea că nu este bine.
În fine, examenul se termină, (el parcă ia nota 7) după care ne plimbăm împreună pe coridor, în aşteptarea rezultatelor oficiale. La un moment dat, se apropie de noi profesoara de matematică, care îi spune lui Adrian:
- Da, ai avut dreptate, se putea rezolva problema şi aşa cum ai spus tu, dar ai fost obraznic şi de aceea vei lua tot nota 7. După care se întoarce şi pleacă înapoi.
3. Studiile superioare
Când am dat examenul de admitere, după terminarera liceului, am ales Institutul Politehnic din Bucureşti, facultatea de Chimie industrială, secţia de coroziune şi tehnologie electrochimică.
Era o secţie mică, cu 15 locuri.
Examenul, dacă nu mă înşel, se dădea din chimie şi matematică. După examenul scris, am înţeles că şansele mele erau mici. Obţinusem note destul de mici la examenele scrise, ceea ce mă plasa în afara primelor 15 candidaţi. Din această cauză, răspunsul meu oral nu prea a fost valoros, am luat mi se pare 8 la examen, asta după ce am fost întrebat de media de la bacalaureat (media de la bacalaureat se aduna la nota obţinută la examen, deci conta în admitere). Eu obţinusem însă numai 8.33 la bacalaureat, deci în nota obisnuită, deci asta nu prea mă ajuta.
Aşa că în final nu am intrat. Am terminat pe locul 17, când intrau doar 15.
Apoi am mai dat un examen (în acelaşi an, 1967) înaintea sesiunii de admitere din toamnă, la o şcoală superioară de ofiţeri de marină, la Constanţa. Aici erau cam atâţi candidaţi câte locuri erau (mi se pare că 40) deci problema nu era examenul. Problema aici era examenul medical, unde am căzut cu succes având tensiune arterială crescută (160 – 90 respectiv 150 – 80 la a doua măsurătoare, a doua zi). Această problemă ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, dar eu aveam pe atunci 20 de ani, şi nici medicii şi felcerii care m-au examinat nu mi-au spus care sunt riscurile).
Al treilea examen de admitere (şi ultimul) l-am dat în sesiunea de toamnă, la o facultate unde mai erau locuri libere.
Aceasta era Academia de Studii Economice, facultatea de Comerţ, secţia Merceologie, unde mai erau 66 de locuri în toamnă. Examenul se dădea din matematica şi chimie (cred că doar aceste două probe erau). Bănuiam că şi materia era mai “tehnică” având în vedere materiile de examinare, dar nu asta era problema care mă preocupa. Ştiu că erau peste 1000 de candidaţi deci erau 15 candidaţi pe un loc.
La acest examen am reuşit. Probabil că aceşti candidaţi au fost mai slab pregătiţi. Sau că măcar o parte din ei au venit (aşa ca mine) la examen ca la o ultimă şansă, ca la un examen care se potriveşte cât de cât cu pregătirea lor.
Ca student, am fost o persoană care, din punctul meu de vedere nu cred că am creat probleme. De fapt, când am plecat la Bucureşti, la facultate, mi s-a spus de către părinţi, că va trebui să obţin bursă (pentru că altfel nu vor putea să mă ţină la facultate) şi că vor putea să-mi dea 100 de lei pe lună (veniturile erau de câteva mii de lei pe lună, 2-3000 de lei pe lună) pentru completarea nevoilor mele materiale. De aceea am căutat să nu creez probleme, să fiu un student cât de cât bun, şi să-mi fac pe cât posibil treaba mea de student.
În primul an de studii erau câteva examene mai complicate, de care ne era nouă studenţilor mai frică. Unul din ele era examenul de Chimie anorganică, examen pe care-l dădeam cu profesorul Armeanu, profesor cu care nu prea ne-am întâlnit (seminariile le făceam cu un asistent). La examen, eu am ştiut, mi-am făcut expunerea şi când am încheiat, profesorul mi-a spus că pentru răspunsul meu, am nota 9, dar că îmi va mai pune o întrebare şi dacă voi răspunde voi avea 10. În momentul acela, parcă dintr-odată, m-am simţit foarte obosit şi nu mai aveam chef să răspund, să mă mai gândesc la alte lucruri. Ştiu că profesorul s-a purtat frumos cu mine (ceea ce m-a mirat. Colegii mei spuneau că se poartă urât cu studenţii, dar mi-am spus eu, poate numai cu cei ce nu ştiu să-i răspundă). În timpul examenului a intrat cineva în sală. Eu fiind ocupat cu expunerea mea, nu am acordat atenţie acestui fapt, dar poate că şi acest lucru a contat. Am aflat mai târziu că era prodecanul facultăţii (pe care eu nu-l cunoşteam).
Aşa că eu i-am mulţumit domnului profesor şi l-am rugat să-mi dea nota, şi să nu-mi mai pună nici o întrebare, ceea ce el a făcut. Aşa că am luat 9.
Din anul întâi îmi mai amintesc de două examene. Unul a fost cel de Matematică, iar celălalt, de Drept economic.
La examenul de matematică, am dat probă scrisă. Ştiu că am avut trei subiecte, iar relativ la unul din ele nu-mi aminteam nimic, ca şi când nu am fi făcut problemele respective (ceea ce mie nu prea mi se întâmpla, pentru că eu citeam toate subiectele cel puţin o dată. Explicaţia era că în momentul în care am studiat materia respectivă, eu nu am fost la cursuri. Materia se predase imediat după Revelion, iar eu fusesem acasă la Lipova şi întârziasem vre-o două trei zile).
În timpul examenului, a venit pe lângă mine asistentul şi m-a întrebat ce se întâmplă (şi-a dat seama că am o problemă) iar eu i-am spus că nu-mi amintesc nimic, că eu cred că n-am făcut aşa ceva, la care el mi-a replicat să fiu serios, şi mi-a dat câteva indicaţii cu ajutorul cărora am scris câte ceva. La examenul oral (ţinut cu profesorul G.G. Constantinescu) regula era că erai ascultat de profesor şi de asistent, dar profesorul îşi punea doar semnătura în carnet (în cazul că-ţi dădea examenul – îşi trecea iniţialele - GGC) după care îi dedea carnetul asistentului care trecea nota. Aşa se face că eu fiind un student care nu lipsea de la orele de seminar şi având o oarecare activitate la acestea, am luat 8, asta datorită trecerii mele la asistentul de la matematică.
Un alt examen din primul an de care-mi amintesc este examenul de drept comercial. Acest examen era mai puţin important (sau aşa gândeam noi). De aceea l-am programat la sfârşitul sesiunii şi am lăsat doar vre-o trei zile între el şi examenul anterior, aşa că nu am prea avut timp să ne pregătim. Ştiu că răspunsul meu nu a fost prea bun şi că profesorul, la sfârşitul examenului, a filozofat cu sine (şi cu mine) întrebându-se ce notă să-mi treacă.
- Ce notă să-ţi trec? Spunea el. N-o să arate bine de loc. (Aveam în rest note destul de mari).
În acest timp eu mă gândeam să-mi treacă orice notă numai să mă lase să plec.
În final mi-a dat nota 7.
Al doilea an de facultate, a fost pentru mine un an fast, în care totul mi-a mers din plin. A fost anul în care am luat notele cele mai mari, având media 9,60 la cele 6 examene (patru în vară şi două în iarnă). Este anul datorită căruia mi-a fost pusă fotografia la gazeta de perete a facultăţii (fotografie pe care a văzut-o un vecin – doctorul Markovschi, a cărui fică îmi fusese colegă la grădiniţă, deci mă cunoştea, de fapt eram şi vecini, care întâmplător trecea prin Bucureşti şi a trecut şi pe la facultate) şi a povestit despre acest lucru părinţilor mei, care au fost mândri că au un astfel de fiu.
Probabil tot ca urmare a acestui fapt am fost ales în Consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti pe facultate, această funcţie fiind cea mai mare în care am funcţionat.
În această funcţie, am fost convocat la o şedinţă în care preşedintele CUASC, avea de rezolvat nişte diferende cu un student, care avea şi el o anumită funcţie şi care (din câte am înţeles) nu se mai achita de sarcinile sale în CUASC în ultimul timp, ocupându-se doar de probleme profesionale (par- ticiparea la sesiuni de comunicări ştiinţifce). A fost criticat şi s-a propus sancţionarea lui cu excluderea din CUASC, vot de blam şi ale sancţiuni. Mie mi se părea că, dacă se propune sancţionarea, trebuie să se aleagă o singură sacţiune şi nu o multitudine de sancţiuni. Am gândit acest lucru, dar nu l-am spus, acum cred că a fost un act de laşitate din partea mea, dar atunci, mi-am găsit o scuză fiind prima şedinţă la care participasem, că nu ar fi bine să apar eu cu păreri despre viaţa CUASC, că mai bine îi las pe cei cu mai multă vechime să sancţioneze ei pe membri mai vechi şi pe care-i cunoşteau mai bine decât mine.
În anul doi al facultăţii, pregăteam la un moment dat examenul pentru Statistică. Acest curs îl făceam cu conferenţiarul T. Baron. Noi, studenţii îi spuneam “baronul”. Adevărul este că era un om deosebit, nu îşi permitea să ne jignească, vorbea foarte frumos cu noi studenţii.
Seminariile le făceam cu un asistent mai negricios la ten. Acestuia, noi studenţii, îi spuneam “ţiganul”. Deci aveam curs cu Baronul, iar seminariile cu ţiganul.
La un seminar, asistentul ne-a întrebat anumite lucruri făcute la curs, iar noi nu ne pregatisem. De fapt nu prea aveam obiceiul să învăţăm în timpul anului de studiu decât dacă aveam vre-o lucrare, sau în timpul examenelor, în sesiune.
Colegii mei, întrebaţi răspuneau spunând că nu ştiu. Asta s-a întâplat cu unul, apoi cu altul, iar asistentul s-a gândit să întrebe un student care trecea drept un student bun, cum eram eu (avusesem o lucrare dată, iar rezultatele erau bune). Deci mă întreabă şi pe mine, iar eu i-am dat acelaşi răspuns: nu ştiu.
Văzând acest lucru, asistentul începe să ne ţină teorie, să ne facă morală. Eu, eram în picioare şi nu mă simţeam prea bine, într-un fel, consideram că mi se adresează mie, mă simţeam dator să-mi spun şi eu părerea. Într-o pauză a peroraţiei asistentului, am intervenit spunând:
- Dacă noi am cunoaşte tot ce s-a predat la curs, care ar mai fi rolul dumneavoastră? La care asistentul a rămas interzis.
Pentru examenul repectiv (Statistica calităţii producţiei industriale) în care studiam anumite lucruri despre repartiţiile statistice (“student”, “repartiţia normală”, “t” etc.), cu o serie de formule pe care se bazează printre altele controlul calităţii ca şi studiile de sondare a opiniei publice, mergeam la bibliotecă, unde rezolvam probleme şi citeam o carte redactată de către profesorul T. Baron. La un moment dat, văzând că unele probleme nu-mi dau rezultatul identic cu cel din carte (erau probleme rezolvate), l-am căutat pe profesor şi i-am spus. Acesta s-a uitat, şi (pentru că nu avea timp, şi pentru că, probabil nu el rezolvase problemele respective), m-a rugat să rezolv toate problemele (eu tot aveam acest lucru de gând) să le transcriu rezolvarea la cele rezolvate greşit şi să i le dau pentru a face corecturile la o viitoare editare a cărţii.
Zis şi făcut. Am găsit vre-o şapte probleme greşit rezolvate, pe care le-am rezolvat (aşa cum am crezut eu că este corect), însă nu l-am găsit pe profesor, decât la examen, unde m-am prezentat cu hârtiile respective.
În timpul examenului, care era examen scris, la un moment dat vine pe lângă mine asistentul, care uitându-se pe ceea ce scrisesem, imi spune că nu este bine, că am greşit. Eu, care eram foarte sigur pe mine, îi răspund că este bine, că el nu are dreptate. Venind şi profesorul (care a văzut că discutăm în contradictoriu), ne întreabă care este problema. Îi răspund că asistentul spune că n-am rezolvat corect problema dar eu cred că este corect, pentru că eu am folosit o formulă mai scurtă (învăţasem două formule, una mai scurtă, formulă simplificată) şi că de aceea cred că sunt anumite diferenţe de rezultate, iar asistentul neverificând decât rezultatul, a ajus la concluzia că nu este bine.
Profesorul l-a luat deoparte pe asistent. (De fapt eu chiar atunci îi dusesem problemele rezolvate greşit din cartea lui). La examen am luat nota 10, iar despre cursul respectiv părerea mea a rămas deosebit de bună (ca şi despre profesor) spre deosebire de părerea despre asistent.
Cam tot în perioada aceasta, la un moment dat când mergeam pe coridor spre biblioteca ASE, o studentă (cred că era mai mică decât mine, pe care nu o cunoşteam – eram 7000 de studenţi în cadrul ASE) mă întreabă dacă n-am văzut-o pe … şi îmi spune un nume de fată. Îi răspund simplu că n-am văzut-o şi că nu o cunosc. La care fata îmi spune:
- Cum, că este “artistă” (vorbind cu voce afectată).
Pe mine oricum în perioada aceea nu mă interesau “artistele”, aşa că am lăsat-o în pace şi mi-am văzut de treabă.
În anul trei de facultate s-au produs mai multe “faze” intresante. Una din ele a fost cu examenul la socialism ştiinţific.
Seminarul la socialism îl făceam cu o doamnă lector despre care se spunea că fusese soţia ambasadorului României (sau un membru al ambasadei) în Brazilia. În orice caz, ne-a povestit că a fost odată pe stadionul Maracana şi că acolo este un vacarm foarte mare, încât pe stadion nu se pot înţelege două persoane decât eventual dacă îşi strigă în ureche, pentru că tot timpul se bate din tobe, se suflă în trompete etc.
Cursul la socialism îl aveam cu un domn profesor mai în vârstă. Înaintea examemului, la ora de pregătire, doamna asistentă, care voia să avem rezultate bune la socialism şi voia să se asigure de acest lucru, ne-a spus să ne alegem câte un subiect pe care să-l învăţam şi să-l ştim pentru a lua note bune. Biletele urmau să fie aşezate într-o anumită ordine, pe care noi o vom cunoaşte (ea avea grijă de acest lucru, iar noi, vom şti în momentul potrivit, să luăm primul bilet din stânga, respectiv al doilea bilet din dreapta etc).
Vine şi ziua examenului. Toţi eram bucurşi şi speram că totul va decurge bine. În ceea ce mă priveşte n-am avut probleme.
Am aflat ulterior că un coleg a greşit şi a încurcat biletele (asta s-a înâmplat înainte ca eu să răspund), dar asistenta noastră s-a sesizat, l-a rugat pe domul profesor să meargă să-i aducă ceva de la bufet, în care timp a rearanjat biletele, aşa că următorii nu au sesizat nimic.
***
La un alt examen, cel de Psihologie şi sociologie în comerţ, unde făceam şi cursul şi seminarul cu o doamnă lector de la universitate (doamna Lizeta Curta), ajunşi în faţa examenului (oral), ea ne-a rugat, ca pe hârtia pe care ne pregăteam răspunsul în bancă, să trecem şi nota pe care credem noi că o merităm pentru răspunsul nostru.
În bancă, după ce am scris ce am ştiut despre cele două subiecte ale examenului pregătindu-mi răspunsul, având în vedere că răspunsul meu îl consideram bun, mi-am zis:
“Voi lua nota pe care doamna profesoară va dori să mi-o dea, indiferent ce notă voi trece eu aici”.
Răspunsul meu a fost destul de bun, dar dacă eu voi trece 10 şi dânsa apreciază răspunsul de 9, nu voi fi eu cel ce apare ridicul? Aşa că e mai bine ca să trec o notă puţin mai mică, decât una prea mare. Deci (datorită acestui raţionament) mi-am apreciat răspunsul cu 9.
Doamna profesoară care a analizat răspunsurile, a lăudat anumite persoane (nu ne-a spus notele decât când eram toţi în sală, la sfârşitul examenului, făcând şi o scurtă caracterizare a fiecărui student, (era doar profesoară de psihologie) asta după discrepanţa între aprecierea făcută şi nota meritată), iar când a venit vorba despre mine a spus (dându-mi nota 10):
“Şi acest munte de modestie care este Pfeiffer …”
Nu ştiu ce a mai spus, iar eu nu i-am spus că a fost şi o mare doză de calcul. Eu în orice caz am lăsat privirea şi am încercat să nu arăt ceea ce simt în momentul respectiv.
În ultimul an de facultate am avut al doilea semestru foarte scurt, pentru că urma să susţinem examenul de diplomă. În acest semestru trebuia să susţinem un examen la engleză, examen care mi-a creat probleme în sensul că a fost singurul examen pe care l-am căzut.
În vacanţă, călătorind pe tren, îmi reciteam notiţele şi studiam din cărţile pe care le aveam pentru a putea lua examenul la restanţă. Am reuşit în final să iau un şase. Am constatat în acest fel că nu am aptitudini pentru limbi străine. De fapt şi acum, fiul meu (Andrei), când mai spun ceva în engleză (am mai reuşit să învăţ câte ceva, dacă nu de alta măcar pentru că am învăţat programare, iar programarea are un limbaj care a fost inventat de către englezi) râde de mine spunând că pronunţia mea este execrabilă. De fapt am avut o profesoară de COBOL (limbaj de programare) care spunea că noi nu învăţăm limba engleză la cursul pe care îl facem, ci învăţăm să vorbim “coboliceşte” în sensul că nu pronunţia interesează, ci sensul cuvintelor rezervate în COBOL şi pe care le înţelege calculatorul. (Erau cuvinte ca “add, subtract, move, multiplay etc).
La un alt examen, la marketing, profesorul aplicase nişte formule care semănau cu alte formule pe care le ştiam. Problema era că ne dăduse doar două formule (de gradul doi şi trei) şi eu am încercat să le extind pentru cazul general (când formulele se complicau şi deveneau de granul n). Am reuşit să fac extinderea formulelor dar nu ştiam dacă sunt corecte sau nu şi l-am întrebat pe profesorul meu la întâlnirea dinaintea examenului pe care am avut-o. El s-a uitat puţin încurcat la mine şi mi-a spus că nu-mi poate da răspunsul imediat, dar o să-mi spună data următoare dacă sunt corecte formulele sau nu. Numai că data următoare a fost cu ocazia examenului.
La examen (nu mi-a spus dacă sunt corecte sau nu formulele) m-a întrebat dacă-mi mai amintesc de examenul din primul an pe care l-am dat la chimie, (examenul pe care l-am relatat aici, cu profesorul Armeanu) şi unde asistase şi dânsul. I-am spus că-mi amintesc de examem, că ştiu că a intrat cineva în examen, dar nu ştiam că dânsul fusese (pe atunci, lucru pe care eu nu-l ştiam, era prodecanul facultăţii). El m-a asigurat că dânsul fusese şi mi-a comunicat nota pe care mi-a dat-o şi anume zece, pentru care eu i-am mulţumit.
În anul trei la un moment dat, a apelat la mine o colegă rugându-mă să merg cu ea la dans. (Era vorba de Toma Constanţa). Era o colegă cu care mă înţelegeam bine şi am acceptat (nu puteam s-o refuz). (Eu nu am fost la dans niciodată în afară de cazul de care vorbesc aici. Nu îmi prea plăcea să dansez, nu eram un cuceritor sau un dansator grozav, deşi, acum dacă stau să cuget, îmi amintesc că am fost la un dans în clasa a XII-a de liceu şi am dansat cu mai multe colege, iar de una îmi amintesc chiar cu plăcere).
Ajungem la ASE şi imediat cum am ajuns, după ce a întâlnit o cunoştinţă cu care a discutat câteva minute, ea mi-a spus:
- Ştii, Emil, am întâlnit un coleg pe care nu l-am văzut de foarte mult timp. Te superi dacă mă duc cu el?
Bineînţeles că eu i-am spus că nu mă supăr, iar ea a plecat. După această întâmplare am plecat şi eu acasă. (Nu mai aveam chef de dans).
4. Părinţii şi fraţii
Părinţii mei îi consider nişte persoane foarte dedicate nouă, copiilor şi îi consider nişte părinţi deosebiţi. În ceea ce îl priveşte pe tatăl meu, acesta (nu mai este în viaţă la ora actuală) era o persoană mai rece, care însă mi-l amintesc că, fiind copil, mă lua pe mine şi uneori pe fratele meu, sau pe amândoi pe bicicletă la pescuit.
Îmi mai amintesc că ne povestea de “călătoria sa prin Africa” călătorie în care a întâlnit muşte aşa de mari că atunci când zburau pe lângă el trebuia să se ferească ca să nu-i zboare capul de pe umeri sau o serie de întâmplări asemănătoare la care noi ne amuzam foarte tare, dar ne plăcea să ne povestească deşi ştiam că nu sunt lucruri adevărate.
Părinţii mei lucrau (în perioada pe care mi-o amintesc) la I.S. Loto Pronosport, mama era gestionară vânzătore iar tata era inspector pe un raion (raionul Lipova) şi munceau de dimineaţa până seara (fiind retribuiţi în funcţie de încasări).
Ştiu că mama nu prea avea timp să facă de mâncare (pleca dimineaţa de acasă şi revenea noaptea de la lucru) dar avea grijă să avem întotdeauna lapte. Cumpăra câte doi litrii de lapte pe zi şi încă câţiva litri de două ori pe săptămână, aşa că nu puteam spune că nu avem ce mănca. Pe de altă parte, duminica aveam întotdeauna de mâncare carne (de iepure, deoarece creşteam iepuri şi tăiam iepuri în fiecare sfârşit de săptămână).
Întro duminică, când se pregăteau să taie doi iepuri, mă uitam la ei şi parcă ştiau ce urmează. Se ascuţeau cuţitele şi era o atmosferă care (mie mi se părea) cam apăsătoare.
La un moment dat am întrebat-o pe mămica (făcând probabil o analogie între noi care eram copii şi iepuraşii aceia care şi ei erau pui) când ne va veni şi nouă rândul să fim tăiaţi aşa cum taie iepurii. Mămica a râs şi ne-a liniştit spunând că acest lucru nu se va întâmpla.
Când avea de făcut un tip de mâncare care trebuia ţinută mai mult timp la fiert (de exemplu fasole), mama punea seara la fiert o oală mare cu fasole, se culca punând ceasul să sune după un anumit număr de ore, când se scula şi lua jos oala de la fiert, iar fasolea era gata.
Părinţii mei au fost muncitori. Înainte de 23 August 1944, tata era muncitor croitor. A lucrat în mai multe ateliere pe la mai mulţi patroni (eu evident că nu-mi amintesc, fiind născut în 1949) şi a avut o activitate de organizare a mişcării muncitoreşti prin atelierele CFR din Timişoara. A fost închis la Doftana înainte de 1944 (împreună, adică în acelaşi timp cu Nicolae Ceauşescu). Legat de acest lucru el ne-a spus că Ceauşescu nu suporta să fie contrazis şi că a avut anumite dispute cu el încă de pe atunci din închisoare.
Tot legat de acest lucru vreau să atrag atenţia asupra unui fapt: se vorbeşte despre “eroii” închişi în perioada comunistă dar nu se vorbeşte absolut deloc despre comuniştii închişi de siguranţă înainte de 1944. Atrag în acest sens atenţia că “cei care au început” au fost capitaliştii dintre cele două războaie şi nu comuniştii. Între cele două războaie comuniştii erau prinşi, bătuţi şi închişi. Îmi amintesc de ceea ce spunea mama, că a fost arestată o dată şi i s-a cerut să spună ceva (nu mai ştiu ce) iar dânsa nu a vrut să spună (cred că a răspuns că nu ştie) la care poliţistul (agentul care o arestase) i-a dat o palmă peste faţă încât (spune mama) a simţit cum i se umflă capul în partea în care a primit palma, apoi a mai întrebat-o încă o dată. Primind acelaşi răspuns, mama a primit o altă lovitură în falca cealaltă iar capul mamei s-a făcut mare, deoarece a simţit cum creşte în partea cealaltă. Sau schingiuirile suferite de tata, care a fost urmărit de către agenţii de poliţie prin judeţul Hunedoara, unde ajunsese căutându-şi de lucru, şi unde a fost căutat cu baioneta printre căpiţele de fân ale unei livezi unde se bănuia că ar fi el.
La un moment dat a fost prins şi pentru a spune o serie de elemente ce interesau (case conspirative, nume conspi-rative, colegi etc) a fost bătut şi schingiuit. (La un moment dat i s-au băgat ace sub unghii ceea ce este foarte dureros).
Legat de acea perioadă, tatăl meu spunea şi că erau capitalişti şi capitalişti, că nu erau toţi la fel. La un moment dat, era angajat la un patron în calitate de croitor şi era căutat de poliţie datorită activităţii sale. Au venit şi la patronul său spunând că îl caută pentru că este comunist. Patronul le-a spus că pe el nu îl interesează ce este, el are nevoie de muncitori şi anume de muncitori buni şi că dacă este muncitor bun el va munci acolo atât cât va putea. Pe el nu îl interesează că este comunist.
Legat de aceste lucruri reamintesc lungul şir de răsco-ale populare (Horia Cloşca şi Crişan, răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, răscoala din 1907 etc), răscoale care au fost urmate de înăbuşirea lor cu deosebită cruzime aceasta deoarece ţăranii se ridicaseră împotriva “ordinii de drept”. Acelaşi lucru l-au făcut şi cei care erau împotriva “comunismului” în perioada 1950 – 1989, deci era la fel de justificată acţiunea regimului comunist ca şi acţiunea regimului anterior împotriva comuniştilor.
De fapt, asta este datoria fiecărui regim politic, să apere ideile care au dus la construirea sa. În acest sens nici un regim politic nu face excepţie. Vreau să spun că şi acest regim (cel actual, cel capitalist) s-a ridicat împotriva celor ce-şi cereau drepturile (vezi mişcările minerilor şi felul cum au sfârşit ele).
Nu fac aici apologia acţiunii comuniste, dar consider că luările de poziţie împotriva comuniştilor, filmele privind închisorile comuniste din perioada 1990 şi în continuare, faptul că cei care erau numiţi “legionari” până în 1989 sunt numiţi “partizani” după 1990, faptul că o serie de nume de străzi au fost schimbate după 1990, constituie tot atâtea exemple a acţiunilor de revanşă pe care capitalismul le are împotriva societăţii anterioare, acţiuni pe care eu cel puţin le consider excesive.
De fapt, legionarii, care nu mai aveau viitor după 23 August, când şi-au dat seama de acest lucru, au încercat să intre în mişcarea muncitorească şi s-o influenţeze. Sigur că aici se face vinovată şi toleranţa muncitorilor, a conducătorilor lor, dorinţa lor de a avea cât mai mulţi membrii, lipsa lor de consecvenţă şi de fermitate.
După 1944, tatei i s-au încredinţat nişte funcţii de director la “Ferma roşie” şi “Ferma albă” în Bucureşti. Era o perioadă foarte grea, când toată lumea avea lipsuri mari (era perioada de după război). Eu aveam o fire mai sensibilă, eram bolnav şi nu aveam voie să mănânc orice. Mi s-a povestit că mă plimbam printr-o vie (probabil la fermă) unde era un paznic căruia eu îi spuneam să-mi dea nişte struguri. El primise însă ordin să nu mă lase să mănânc (probabil din cauza bolii mele, care imi provoca diareree). Sub diferite pretexte el mă refuza. La un moment dat i-am spus:
- Fir-ai tu al dracului Morel (acesta era numele lui) că tu ai struguri şi mie nu-mi dai! (trebuie să fi avut vre-o patru ani cel mult).
Ştiu că în acea perioadă (după cum mi-a spus tatăl meu) lui nu-i era foarte uşor pentru că nu avea decât patru clase, iar acolo avea de condus persoane care aveau şcoală (ingineri, doctori veterinari etc). A început să înveţe şi a încercat să-şi atragă de partea sa o serie de persoane pentru a putea să se impună în calitate de conducător şi se pare că a reuşit.
În discuţiile pe care le-am avut cu tata, ştiu că lui îi plăcea să ne întrebe de ce credem noi că revoluţia din Spania nu a reuşit, la care nu prea ştiam ce să răspundem, aşa că ne spunea tot el. Anume că Partidul Comunist din Spania a greşit în sensul că nu şi-a atras sprijinul marii mase populere spaniole, care erau credincioşi catolici, Partidul Comunist din Spania fiind împotriva catolicismului.
Mi s-a mai relatat că a fost un timp când au fost făcute în cadrul Partidului Comunist anumite schimbări, se făcea o “revizuire” şi în cadrul partidului, (prin anii ‘50) trebuia să ai în familie pe cineva de origine ebraică. Acum s-au încercat să fie despărţiţi mama de tata, dar această stratagemă nu a reuşit. Ca o glumă, mama îmi spunea că vecinii îi povesteau că pe tata l-au văzut cu alte persoane, dar mama încerca să nu arate că-i pasă şi întreba dacă persoana respectivă era mai tânără decât ea şi mai frumoasă şi, dacă răspunsul era afirmativ, atunci spunea că are voie dacă e mai tânără şi mai frumoasă…
Referitor la comunism şi comunişti, tata spunea că sunt mulţi membrii PCR dar puţini comunişti (înţelegând puţini comunişti adevăraţi, din convingere). În acest sens dânsul, referindu-se la Silviu Brucan, care a făcut parte din “cei şase” (scrisoarea celor şase) şi de care a aflat Ceauşescu, spunea că el (Silviu Brucan) a trădat şi că datorită lui s-a aflat de “cei şase). Nu ştiu ce-l făcea pe tata să tragă aceste concluzii, dar era ferm convins de aceasta.
Tot legat de felul de a fi al tatălui meu, îmi amintesc că la sfârşitul vieţii lui obişnuia să spună că el a fost comunist, este comunist şi va fi comunist atâta timp cât va trăi.
Legat de perioada dintre 1944 şi 1950-1955, părinţii mei spuneau că în acea perioadă o serie de legionari au intrat în rândurile Partidului Comunist şi că în acea periadă circula o zicală, un dicton, din care îmi mai amintesc numai următoarele versuri:
……………………….
Frate dragă, nu fi trist.
Viaţa merge înainte
Prin Partidul Comunist.
(Unde “frate” este apelativul pentru legionari).
Aşa se explicǎ, cum în ultima perioadă de returnare a datoriilor externe, oamenii revoltaţi s-au adresat unui activist de partid care ar fi spus:
- Veţi ajunge să mâncaţi şi fân până când ne vom plăti datoriile (Evident, urma să mâncăm fân, noi, oamenuu revoltaţi şi nu el).
***
Legat de fiul meu, Andrei, vreau să spun că el a fost un băiat extraordinar (cred că este şi meritul meu şi al soţiei, pentru că aşa l-am crescut). Era un băiat ascultător, dacă îi explicam un lucru făcea întocmai.
O dată (el era bolnav, era răcit şi avea roşu în gât, nu putea merge la grădinţă şi trebuia ţinut acasă) am chemat-o pe mama de la Lipova să vină la noi la Timişoara, să aibă grijă de el, să stea cu el, deoarece noi trebuia să mergem la serviciu. Cum trenul venea doar la ora 10 şi noi trebuia să plecăm de dimineaţă, i-am explicat că a doua zi va fi singur când se va trezi, dar va veni imediat “mama-Ani” (aşa îi spunea el) şi va sta cu el. Când va veni, va suna la uşă şi i-am spus să întrebe cine este şi dacă va spune că este ea, atunci să-i deschidă ca să poată intra.
Eu am plecat de la serviciu la gară, am aşteptat-o şi am mers împreună acasă, dar am lăsat-o pe mama ca să procedeze ca şi când eu nu a-şi fi acolo şi totul s-a întâmplat aşa cum mă aşteptam. Bineînţeles că l-am lăudat pe Andrei pentru faptul că a fost cuminte şi m-a ascultat (el avea doar trei ani, trei ani şi ceva).
Altă dată eram pe balcon şi aveam ceva de lucru, meşteream ceva (nu mai ştiu ce), dar eram foarte preocupat de ceea ce făceam. Andrei era şi el cu mine, (avea mai puţin de trei ani) şi se juca pe acolo, din când în când mă mai întreba ceva, dar eu nu-l auzeam şi spuneam doar “da, da” şi-mi continuam treaba.
La un moment dat el a rostit cu voce tare, ca să-l aud, poate puţin cam autoritar:
Acest fapt m-a surprins, el era doar un copil, dar şi-a dat seama că eu nu-l ascultam şi a încercat să-mi atragă atenţia.
În acea perioadă, el pronunţa cuvintele simplificân-
du-le, pronunţând doar o silabă sau două cel mult dintr-un cuvânt. La el mare era “ma” pronunţat mai gros, iar mic era “mi” pronunţat subţire. Stelele erau “te”, nisipul era “si” etc. Primul cuvânt (în afară de “mama”) care a fost pronunţat corect a fost “lapte” probabil pentru că-i plăcea laptele.
Am făcut şi excursii cu el, cu soţia şi nişte rude sau numai eu singur cu el şi întotdeauna s-a comportat bine. Nu am avut probleme deosebite cu el. Acum el este mare, a terminat studiile şi lucrează într-o firmă făcând “site”-uri pe internet pe bază de contract cu diferite alte firme. Calculatorul este o pasiune şi pentru el.
Soţia mea, Maria, (Mariana îi spunem noi) este de origine din Ineu (Arad). Acolo are un frate (pe nume Hălmăgean Ion), care este căsătorit şi are doi copii (pe Ionel şi Marina de 12 şi respectiv 15 ani). Soţia şi-a pierdut ambii părinţi destul de curând (anul trecut mama şi cu câţiva ani în urmă tatăl). În Ineu (pe strada Republicii aproape de ieşirea din Ineu spre Bocsig) ei locuiesc într-o “proprietate”, o casă cu grădină care este evaluată la 150 milioane de lei. Evaluarea s-a produs cu ocazia succesiunii din care ar fi revenit 50% soţiei, dar dorinţa mamei ei a fost ca moştenirea să se facă altfel şi anume 50% să-i revină lui Nelu (fratele soţiei) iar restul să-i revină soţiei sale (care se numeşte tot Maria) aşa că aceasta este situaţia în acest moment. Aceasta pentru motivul că noi avem unde sta, iar dacă se întâmplă ceva între cei doi (Nelu şi soţia lui), să nu poate s-o dea afară, pentru ca familia să rămână împreună.
Oricum, eu nu cred că între ei s-ar putea întâmpla ceva rău, pentru că amândoi sunt nişte persoane corecte, şi chiar dacă Nelu ar putea să se gândească la altceva, (eventual sub influenţa unei stări de ebrietate) l-ar pune la punct soţia mea (ca sora lui mai mare) imediat.
Tata a fost o persoană dedicată muncii sale. În ultima perioadă a vieţii (ca pensionar) a avut o serie de funcţii pe linie de partid în Lipova. Era membru în comitetul de partid (mi se pare) şi în această calitate răspundea printre alţii şi de muncitorii de la salubritate (între care erau şi măturătorii de stradă). Legat de aceştia ne spunea într-o discuţie că munca lor este foarte importantă, că ei sunt muncitori la salubritate, că au grijă de sănătatea oraşului, că fac ca restul locuitorilor să poată respira aer curat făcând eforturi în acest sens, sculându-se dimineaţa devreme şi măturând străzile. Acest lucru le spunea şi lor la şedinţele pe care le avea.
Sora mea (Elisabeta) a avut la un moment dat probleme la serviciu şi s-a plâns tatălui meu. După cum spunea ea, erau nişte probleme legate de faptul că cineva voia ca ea să fie dată afară din activitate (nu ştiu amănuntele). Ea însă era prezentă la serviciu, semna zilnic condica, dar după un timp i s-a spus să nu mai vină că vine degeaba. A continuat să fie prezentă la serviciu o perioadă, după care a dat întreprinderea în judecată şi nu s-a mai prezentat la lucru. L-a rugat pe tata să intervină, în sensul de a o ajuta dacă poate să rezolve acestă problemă.
Tatăl meu nu a intervenit până atunci pentru nimeni (sau eu nu am cunoştinţă) iar acum a făcut următorul lucru (după cum spune dânsul, iar eu nu am motive să nu-l cred). El ne-a spus că s-a dus la Arad la prim secretarul comitetului judeţean de partid (care se numea P. Aron) şi i-a cerut să trimită pe cineva să verifice care este adevărul şi să ia măsuri în consecinţă. Cererea a fost făcută într-o discuţie personală (nu ştiu dacă mai era cineva de faţă sau nu) dar tatăl meu, fiind un membru PCR din ilegalitate şi-a permis să mergă la prim secretar. Nu ştiu ce relaţii erau între ei dar bănuiesc că erau relaţii cordiale, că se respectau reciproc. Deci tatăl meu i-a cerut să “găsească două trei persone cinstite” în aparatul său de partid care să facă această cercetare.
În orice caz, au fost trimise aceste persoane la întreprinderea respectivă care au făcut cercetarea şi în urma acesteia sora mea a câştigat procesul iar întreprinderea a fost obligată să o reangajeze şi să-i plătească toate zilele care au trecut din momentul în care nu a mai fost plătită până în momentul reangajării.
Sora mea a refuzat reangajarea (nu mai putea să lucreze alături de persoanele de acolo, de altfel ar fi fost privită suspicios şi ar fi fost dificil să rămână acolo), aşa că s-a angajat în altă parte.
Cei care au avut astfel de probleme ştiu ce se întâmplă când cineva dădea în judecată o întreprindere. De regulă câştiga întreprinderea.
***
Mama s-a născut în America (în Cleveland statul Ohio) iar acest lucru s-a întâmplat deoarece mama sa (bunica mea) a plecat la un moment dat după bunicul – care plecase în America să-şi caute un alt rost. L-a găsit şi au trăit un timp împreună. Cert este că bunica a plecat de aici din România cu doi copii şi s-a întors cu patru (se pare că la un moment dat nu s-au mai înţeles. Bunica făcea menajul şi spăla acolo pentru un bloc – după cum ne povestea – care avea mai multe persoane care munceau. Făcea mâncare pentru toţi şi spăla. Povestea că, acest lucru era posibil pentru că avea maşini de spălat şi de călcat şi putea face acest lucru. Dar bunicul (pe care nu l-am cunoscut, care a rămas în America) era cam beţiv şi nu putea să-l strunească în nici un fel. Aşa se face că bunica s-a întors în România.
La întoarcere, după cum povestea bunica, a avut destule probleme în sensul că era în gară prin Italia (pentru a reveni în România a călătorit cu vaporul până în Italia) şi doi copii de-ai ei erau în tren dar ea nu apucase să se urce cu bagajele şi cu restul de doi copii şi trenul s-a pus în mişcare.
Atunci bunica a început să strige şi să ceară ajutorul într-o italiană aproximativă (aşa cum ştia şi ea) spunând:
şi cerând ajutor mai mult prin gesturi. Oamenii probabil au înţeles ce se întâmplă pentru că au oprit trenul, au îmbarcat-o şi pe ea, şi apoi au pornit trenul din nou.
Bunica ne-a mai povestit că a avut probleme şi cu bagajele, în sensul că pe drum (bagajele nu mergeau împreună cu ei, fiind bagaje mari, voluminoase erau transportate separat) au dispărut două din cele patru bagaje. Erau nişte cufere mari în care avea o serie e lucruri pe care le agonisise în timpul şederii în America.
Aceste bagaje nu au mai fost recuperate niciodată.
Bunica era o femeie foarte credincioasă din care cauză au existat discuţii între ea şi tata, pentru că acesta, era ateu şi nu dorea ca noi, copiii, să fim crescuţi cu dogmele bisericii. Îmi amintesc că bunica ne obliga pe mine şi fratele meu mai mic (Ilie) să spunem rugăciuni înainte de masă (părinţii nu erau acasă, erau la muncă) şi nu primeam de mâncare până nu terminam. Noi, evident mai încercam să fentăm, dar acest lucru nu ne “ţinea” întotdeauna. În orice caz eu consider că părerea mea despre biserică, care nu este de loc favorabilă, se datoreşte şi acestei cauze. În orice caz nu-mi explic cum s-a transformat practic instantaneu (la scara istoriei) concepţia ateistă cu cea contrară la nivelul marii majorităţi a populaţiei în urma revoluţiei de la 1989. Am auzit şi la televizor o concepţie interesantă cum că creaţionismul este o credinţă la fel cum darvinismul este şi el o credinţă. Acestă schimbare o consider ca pe o involuţie la scara societăţii noastre.
La un moment dat, am făcut un curs pentru secretarii şi preşedinţii de asociaţii sportive la Bucureşti. Aici ni s-a spus printre altele că la francezi numărul persoanelor care se declară atee este de aproximativ 30% ceea ce consider eu este o dovadă a gradului mare de educaţie în Franţa. Nu mai ştiu care este acum situaţia (asta era prin 1977) dar acest lucru spune multe.
Eu consider darvinismul o ştiinţă (o teorie ştiinţifică), iar creaţionismul, credinţă. Dacă darvinismul caută să aducă dovezi în sprijinul său, creaţionismul nu aduce dovezi, ci singurul argument este “crede şi nu cerceta”. Acest argument este invalidat în ştiinţă unde se spune: cercetează, studiază, descoperă cele mai noi fapte şi încearcă să susţii sau să infirmi acestă teorie, sau crează alta. Oricum legat de credinţă (sau de credinţe – pentru că nu există numai una singură) numărul cărţilor sunt câteva (în credinţa creştină, Biblia este considerată de bază, Biblia unde nu se fac demonstraţii ci se prezintă nişte lucruri care sunt considerate fapte şi care nu pot fi combătute, ele trebuie considerate reale şi intangibile, nu pot fi contestate sau nu e admisă contestarea lor) iar în ştiinţă numărul cărţilor este imens, infinit practic. Cunoştinţele omenirii se dublează o dată la fiecare şapte ani, iar acest ritm este în continuă creştere. Numai în medicină sunt publicate anual peste un milion de lucrări ştiinţifice. În ştiinţă se fac demonstraţii, chiar sunt cerute aceste demonstraţii. Un lucru nou nu este admis decât dacă se reuşeşte demonstrarea sa, o ipoteză este admisă ca teorie numai dacă şi în măsura în care sunt aduse dovezi în sprijinul ei.
***
Fraţii mei, în număr de trei, sunt Nicolae, (cel mai mare), apoi Iosif şi Ilie, despre care am mai vorbit, care fiind cel mai apropiat ca vârstă, îmi este şi cel mai apropiat sufleteşte.
Cei doi fraţi mai mari, au avut o istorie oarecum comună, fiind amândoi muncitori la IVA Arad (Întreprinderea de vagoane), datorită faptului că ei au făcut o şcoală profesională în domeniu. Fratele cel mare, Nicolae, a ajuns să fie maistru la Arad şi a fost trimis în delegaţie în Cuba, în Brazilia şi de două ori în Egipt (unde a fost şi cumnata mea şi la vizitat o dată acolo). Ceea ce este interesant din aceste delegaţii (în care se pare că a fost plecat ca maistru în construcţia de vagoane, şi unde a lucrat în acest sens) este că în Cuba, după cum povestea el, cea mai mare insultă care se putea aduce unui cubanez (cu care din câte am înţeles a legat şi prietenii) era atunci când îi spuneai unuia că nu are spirit revoluţionar. Un cubanez putea să-ţi ierte orice numai acest lucru nu.
Legat de femeile din Cuba, îmi povestea (şi există explicaţii istorice în acest sens) că atunci când treceai pe lângă o femeie singură, trebuia să-i spui ceva, să faci o remarcă măcar, pentru că altfel se oprea şi-ţi spunea că nu eşti bărbat. (Fratele meu a învăţat spaniola pe care a ajuns să o vorbească bine).
Legat de trestia de zahăr, mi-a spus că a fost dus o dată la cules de trestie de zahăr. Au ajuns acolo pe la ora 10 cu autobuzele, după care s-au aşezat să mănânce ceva (erau într-o excursie). După aceea au intrat în lanurile de trestie, au tăiat nişte trestie, după care au fost din nou chemaţi să mănânce şi să bea. Au mai făcut o excursie prin lanurile de trestie de zahăr după care au ieşit, au mâncat şi s-au întors la casele lor. (Cred că aşa sa desfăşurat “excursia” pentru că ei erau musafiri în ţară şi nu trebuiau să fie obosiţi, aveau misiunea lor, iar această ieşire a fost făcută ca o excursie, pentru a vedea cum arată trestia de zahăr şi ca o prezentare a unor obiceiuri locale).
În Brazilia, fratele meu mi-a spus că acolo (şi el era membru PCR) el a trebuit să-şi lase carnetul de membru PCR acasă iar acolo el era socialist (nu comunist) sau cel puţin aşa trebuia să se prezinte. Se pare că în Brazilia puteau avea probleme dacă se prezentau ca fiind comunişti.
În Egipt el a fost de două ori. De acolo mi-a cumpărat o rachetă de tenis “schlesinger” pe care o mai am şi acum şi care este în stare foarte bună. Cred că a costat destul de mult şi m-a impresionat când mi-a dat-o (împlineam vre-o 30 de ani).
Despre celălalt frate, Iosif, a fost şi el muncitor la IVA, iar apoi (o bună perioadă de timp) a fost normator la IFET Arad (întreprinderea forestieră). A făcut liceul la seral şi ştiu că avea mereu probleme pentru faptul că nu avea timp (se plângea în acest sens) şi pretindea ca atunci când vine el de la Arad (unde făcea naveta) cu trenul, să fie mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, ca s-o poată mânca repede şi să plece la şcoală, la seral, la ore.
Din aceste motive bunica, (care avea un dar de a pune totul pe versuri) i-a făcut o poezie scurtă:
Iosif merge, Iosif vine,
Iosif mâncă ce rămâne.
Iosif lucră cel mai greu,
Iosif mâncă cel mai rău.
Acum el este în Lipova (împreună cu mama) unde se bucură de pensie, unde are grijă de ea şi unde face ceea ce-i place cel mai mult: pescuieşte în Mureş.
***
Bunica a fost foarte sănătoasă până când s-a stins din viaţă la vârsta de 81 de ani. Rudele sale erau din zona Clujului
De unde ne tragem şi o mare parte din noi.
5. Viaţa ca adult. Activitatea în producţie
După ce am luat diploma de licenţă (cu nota 10) a urmat repartizarea în producţie. La repartizare a intrat prima o colegă (care era şefa de promoţie) iar în următoarea serie de cinci persoane am intrat şi eu.
Eu voiam să obţin o repartizare la Timişoara (dacă se putea – având ca suport anumite trăiri emoţionale legate de unele amintiri din timpul practicii făcute în ultimul an la Timişoara) dar şi datorită faptului că părinţii erau la Lipova, deci relativ aproape (60 km de Timişoara). Dacă nu puteam obţine repartizare la Timişoara, mă gândeam să încerc repartizare la Arad, Braşov, Constanţa sau într-un oraş de munte. Nu era o problemă pentru că erau locuri numai în oraşe mari şi anume cca. 10 în Bucureşti, trei în Timişoara, cinci în Arad, în Deva, Sibiu, Braşov, Constanţa, Cluj, Câmpeni etc deci numai în oraşele mari sau în orice caz mai răsărite. Aşa că nu a fost nici o problemă şi am obţinut loc în Timişoara aşa cum am solicitat, fără să am probleme cu alţi colegi (cum a fost un caz, în seria mea de repartizare, în care o persoană a solicitat un loc în Bucureşti şi imediat a fost contestat de un alt coleg care voia acelaşi loc).
După repartizare, stând de vorbă cu o colegă ce fusese repartizată la Deva (era din Bucureşti, iar eu fusesem în Deva într-o excursie şcolară şi mi-a plăcut Deva în mod deosebit, se numea Maier Doina), i-am spus că Deva este un oraş frumos şi că eu consider că îi va plăcea şi ei şi că se va căsători în Deva şi va rămâne acolo.
După câţiva ani, în Timişoara fiind, m-am întâlnit cu acea colegă. M-am bucurat de întâlnire şi discutând cu ea am aflat că a venit în delegaţie în Timişoara şi că este în Deva, că s-a căsătorit şi că în general îi mergre bine (eram încă tineri şi optimişti).
Am obţinut deci repartizare la întreprinderea Tehnometal din Timişoara (dacă mă gândesc acum, puteam obţine o repatizare mai bună) şi m-am prezentat la întreprindere în data de 4 august 1971. Puteam să mă prezint şi mai târziu, dar eram oarecum plictisit de vacanţa de vară, care a urmat după terminarea facultăţii având în vedere că în Lipova nu prea erau multe feluri de aţi petrece timpul şi eram curios de ce va urma.
La Tehnometal am fost angajat la serviciul aprovizionare, în compartimentul plan (unde se făcea planificarea apro-vizionării, se făceau calcule legate de necesarul materialelor de aprovizionat, plecând de la planul de producţie şi necesarul de materiale pentru fiecare produs finit) şi în general m-am simţit bine. Legat de activitatea mea aici, reţin faptul că aici se făcea cafea în fiecare dimineaţă (era o doamnă, doamna Moraru care făcea acest lucru şi le punea fiecărei persoane ceaşca de cafea pe masă). Bineînţeles că m-am obişnuit şi eu să beau cafea. Am început să contribui şi eu şi am devenit un consumator obişniut (în facultate nu obişnuiam să beau cafea).
Într-o zi, doamna Moraru a lipsit de la serviciu şi nu a făcut nimeni cafea. La un moment dat am simţit că-mi lipseşte ceva şi nu ştiam ce, m-a apucat chiar şi un tremur. Mi-am dat seama că era lipsa cafelei. Cafeaua este un drog şi acest lucru l-am simţit atunci cel mai bine, ca o experienţă făcută pe propria piele.
La un moment dat, cam după trei ani de când eram la Tehnometal, am fost chemat de şeful contabil care mi-a spus că am fost desemnat pentru a urma un curs la Centrul Teritorial de Calcul (CTCET) din Timişoara, pentru a deveni specialist în tehnică de calcul şi că este o problemă de viitor, urmând ca Tehnometal să fie o întreprindere pilot în acest domeniu. Am acceptat şi am urmat cursul respectiv (cu scoatere din producţie, ceea ce însemna că în perioada respectivă nu mergeam la serviciu, perioada era de patru luni, din februarie până în iunie, având doar obligaţia de a frecventa cursurile şi fiind obligaţi să nu plecăm din Tehnometal un timp de cinci ani). Cursul l-am făcut cu un coleg, cu care m-am înţeles bine (deşi aveam firi oarecum diferite, dar complementare – care se numea Fabian şi care din păcate în urmă cu aproximativ 10-12 an s-a stins din viaţă. Despre el îmi amintesc că fuma mult, că fuma ţigările până se frigea pe degete şi că îi plăcea să bea cafeaua practic fără zahăr).
Perioada petrecută la acest curs a fost o adevărată vacanţă. În ceea ce mă priveşte frecventam cursurile regulat, şi voiam să învăţ ceea ce era de învăţat. Aveam de învăţat o serie de lucruri (care erau noi pentru mine, deoarece nu făcusem în facultate nimic despre calculatoare, auzisem despre ele pentru că era o secţie în ASE, secţia de cibernetică economică) ca de exemplu despre scheme logice, limbajul COBOL etc. Aceste lucruri erau noi şi îmi plăceau, erau lucruri interesante. De exemplu, la începutul cursului, unul din lectorii noştri ne-au dus şi ne-au arătat “monstrul” (calculatorul, care avea o sală specială unde nu se intra în general – sau intrau doar persoanele autorizate – şi ne-a spus că atunci când CTCET (Centrul de Calcul Electronic Timişoara) a primit acest calculator (IRIS 50) şi l-au pus în funcţiune, la imprimanta calculatorului a început să se livreze o foaie de hârtie pe care era desenată o femeie frumoasă. La sfârştul listingului (a foii de hârtie) era întrebarea (în limba franceză, calculatorul fiind importat din Franţa) dacă utilizarorii vor să vadă mai mult. Evident că cei de la calculator au raspuns da (oui in franceză). După care calculatorul a livrat un nou listing, o foaie de hârtie pe care era desenată o femeie frumoasă în costum de baie cu întrebarea dacă utilizatorii vor să vadă mai mult. Răspunsul operatorilor a fost acelaşi, da! La acest răspuns, calculatorul a livrat un alt listing pe care scria în limba franceză: „Ne pare rău dar la acest calculator nu puteţi vedea mai mult”!
De la acest curs îmi amintesc în special orele petrecute cu doamna Petrescu, care avea un deosebit tact pedagogic. La sfârşitul cursului, aveam de făcut mai multe programe care trebuiau rulate şi trebuiau depanate astfel încât să meargă bine (fară erori), iar mie unul din programe îmi dădea erori pe care nu le înţelegeam. M-am dus cu el la doamna Petrescu, pe care am întrebat-o ce părere are, ce are programul. S-a uitat la listing, la erorile semnalate şi mi-a spus: mai dă-l odată la rulat, pentru că este om şi el, mai greşeşte şi el! L-am dat (fără nici o modificare) şi totul a fost în ordine.
După terminarea cursului, am fost încadrat ca analist (cursul se numea “Curs de analist de sistem şi programator analist de sistem”) la Oficiul de calcul al întreprinderii, care a fost creat. În această calitate, deşi am creat mai multe programe, misiunea mea (şi a colegilor era să le dăm asistenţă unor programatori şi analişti de la CTCET care trebuiau să proiecteze o serie de programe pentru întreprinderea noastră, printre care era contabilitatea materia-lelor, care a fost prima lucrare concepută şi implementată în întreprindere şi o lucrare de calcul al necesarului de aprovizionare (o lucrare mai mare, de care urma să mă ocup eu mai târziu, adică eu trebuia să dau relaţiile necesare din întreprindere pentru proiectarea sa).
Legat de lucrările informatice, a apărut o discuţie în legătură cu acestea la care am luat parte. Era vorba despre lucrarea de contabilitate a materialelor, la care lucrasem şi eu, participând la codificarea unor grupe de materiale şi de care nu mă mai ocupam direct în momentul respectiv, dar la care ţineam ca la o lucrare pe care o consideram bună. Seful biroului contabilitate (care nu lucra efectiv dar care era pus în temă cu problemele lucrării) şi-a permis la un moment dat să critice lucrarea spunând (aproximativ) că mai bine ar face lucrarea manual, că ar face-o mai bine şi mai repede. Acest lucru I-a spus unui coleg. Când ne-am întâlnit noi doi i-am spus că el se va apuca să facă manual lucrarea atunci când îmi voi vedea eu ceafa, pentru că lucrarea, chiar dacă are anumite lucruri care ar putea fi făcute mai bine, este mult mai bună, mai rapidă decât orice lucrare manuală şi că eu cred că niciodată, atunci când cineva va lucra pe calculator un anumit lucru nu va mai dori să lucreze manual. Deşi atunci el a fost nervos, ulterior, practica mi-a dat dreptate, lucrările sau desfăşurat în continuare aşa cum le-am prevăzut, folosindu-se prelucrarea automată. Acest lucru pare acum evident, când toată lumea foloseşte programele pe calculator, dar atunci lucrurile erau la început şi cei care susţineau să se lucreze pe calculator erau consieraţi nişte “vizionari”. Adevărul era că atunci se lucra altfel, mult mai greoi decât acuma.
În ceea ce priveşte activitatea mea la Tehnometal, a apărut un caz la un moment dat care cred că merită să fie amintit.
Într-o dimineaţă, pe la ora 10, se prezintă la noi, la oficiul de calcul, două persoane de la CTCET, care sunt îndrumate la mine şi care-mi cer ce să semnez un contract (de fapt era vorba despre avizarea unui contract ca realizat). Eu, care răspundeam de contractul respectiv din partea întreprinderii (era vorba despre calculul necesarului de materiale, care la insistenţele CTCET erau proiectate cu un pachet numit oracle lancement şi despre care nu aveam cunoştinţă să-şi fi realizat cerinţele. Le-am spus respectivilor că eu nu am văzut până în acel moment o lansare de calcul şi nici rezultate şi ca urmare eu nu voi semna realizarea contractului. (De fapt contractul suferise o decalare de termen). La acestea ei au spus că au fost trimişi la mine de către directorul întreprinderii (pe atunci director era ing. Dobreanu). La acestea am replicat că directorul mie nu-mi spusese nimic (bineînţeles că în acele momente sângele mi s-a urcat în zona superioară şi că eram foarte nervos). Ei mi-au cerut să-l sun pe director. Am sunat la secretariat şi i-am povestit secretartei cum stau lucrurile, cerându-i să-i ceară directorului să mă sune să stăm de vorbă dacă este cazul. Directorul nu m-a sunat, delegaţii respectivi văzând că nu pot rezolva problema cu mine, au plecat. Mai târziu am aflat că s-a semnat de cineva contractul şi că acel cineva a fost directorul Dobreanu. Mai târziu directorul Dobreanu (care era o persoană despre care nu pot spune decât cuvinte bune şi care a venit la noi din presă, a plecat ca director la o întreprindere de aprovizionare – BATMA 35 dacă nu mă înşel şi ne-am întâlnit, am schimbat câteva cuvinte, dar nu am discutat niciodată această întâmplare).
Viaţa mea la Tehnometal a fost o viaţă fără griji, aceasta deoarece eram tânăr, necăsătorit deci fără obligaţii, fară griji. Când îmi terminam lucrul în general mergeam (vara) la baza sportivă a întreprinderii (am fost un timp secretarul bazei sportive, cu care ocazie am fost trimis câteva luni – cred că trei – la un curs cu secreatarii şi preşedinţii de asociaţii sportive la Bucureşti la Academia Ştefan Gheorghiu). Aici. La baza sportivă îmi petreceam toată ziua jucând tenis cu colegii sau cu alte persoane ce frecventau baza. La un moment dat am avut un meci (în cadrul unui concurs de casă) la tenis cu un coleg care era salariat la Institutul de Sudură şi am pierdut acel meci cu 7-5, 7-5. Câtva timp după aceea nu l-am mai văzut pe cel care mă bătuse, dar ştiu că nu puteam de loc să îmi câştig mingile, pentru că alerga foarte mult, pentru că el era o persoană mai înaltă decât mine, avea braţele mai lungi şi “agăţa” toate mingile trimiţându-le înapoi. În meciul respectiv a alergat foarte mult şi deşi eu credeam că-l pot bate, n-am reuşit. Deci vre-o două săptămâni nu-l mai văd, după care apare. Îl întreb pe unde a fost că nu l-am mai văzut. Mi-a răspuns:
- După meciul cu tine, am fost ca bătut, am fost aşa de obosit că a trebuit să stau acasă ca să mă odihnesc.
Perioada care am petrecut-o la Tehnometal o consider una din cele mai fericite perioade din viaţa mea. Asta pe de o parte pentru că eram tânăr, şi pe de alta pentru că aveam un salar destul de bun, nu aveam griji şi pot să spun că în general o duceam bine, deşi nu aveam o stare materială extraordinară. Puteam să-mi permit să merg în concedii (mergeam în general cu cortul), să mă distrez jucând tenis, să fac în general ce vreau (fără să vreau lucruri deosebite).
O plăcere deosebită îmi făcea să merg în excursii (drumeţii) cu anumiţi prieteni sau colegi. Deoarece am copilărit lângă munţii Zarandului, prima excursie mai mare am făcut-o la sfârşitul liceului împreună cu clasa, la Căsoaia (o cabană din munţii Zarandului, relativ aproape de Lipova). Am plecat din Lipova cu trenul şi am mers până într-o localitate de unde am urcat până într-un loc (nu mai ştiu unde) dar aveam de gând ca de acolo să ajungem în aceeaşi zi la Căsoaia. Conducătorul grupului era Socoşan Adrian, iar eu eram în preajma dirigintelui nostru, care ne povestea diverse lucruri. Aşa se face că grupul s-a spart în două grupuri, un grup care mergea înainte şi era condus de Adrian şi al doilea, din care făceam şi eu parte şi care era format în jurul dirigitelui (Catina Milentie). La un moment dat ne-am dat seama că ne-am pierdut de celălalt grup şi că nu ştim cum să mergem mai departe. Am continuat însă pe drumul pe care eram, care era în coborâre şi la un moment dat ne-am dat seama că vom ajunge la poalele muntelui, la calea ferată. Am propus să mergem cu trenul până la Lipova, de unde m-am angajat eu să-i conduc până la Căsoaia. Discuţia a fost cum să facem, să mergem acasă în Lipova urmând să ne întâlnim dimineţa, pentru a continua drumul mai departe, sau să pornim cum ajungem în Lipova, mai departe. Eu am propus a doua variantă, obiectând la prima că o parte nu vor mai dori să vină (nu vor mai fi lăsaţi de părinţi). Aşa am făcut.
Am luat-o pe Valea Şoimoşului în sus şi după un timp a început să se însereze. Am înnoptat într-o baracă de la capătul Văii Şoimoşului, unde (înainte de a ne culca) am fost sfătuiţi de domnul diriginte să mâncăm şi nişte ceapă pentru a preveni o răceală.
A doua zi dimineţa am continuat drumul şi în cele din urmă am ajuns la Căsoaia unde ne-am întâlnit cu ceilalţi colegi. În total eram vre-o 20-25 colegi iar cei ce ne rătăcisem eram vre-o 8-10. La reîntâlnirea noastră cineva a propus (şi s-a acceptat) să facem o partidă de fotbal, de care îmi amintesc cu plăcere (deşi obosit, am avut poftă de joc).
Apoi am făcut o excursie (în 1968) cu Adi Socoşan şi Geisz Walter în Apuseni – munţii Bihor, cu bicicletele, într-o vacanţă studenţească. Am plecat din Lipova, şi am dormit prima noapte undeva printr-o pădure în apropiere de localitatea Vârfurile. A doua noapte am petrecut-o tot aşa în drum spre Vaşcău, iar a treia noapte am făcut-o la Stâna de Vale. De aici am făcut o serie de drumeţii în jurul Stânei de Vale, apoi am făcut un drum până la cabana Padiş (pe munte), am vizitat o serie de obiective din zona Padiş (între care Cetăţile Ponorului) şi apoi ne-am întors la Stâna de Vale, pentru a ne reîntoarce acasă cu biciclelele.
Vă reamintesc că era perioada în care fusese intervenţia URSS în Cehoslovacia. Noi auzisem ceva la radio, dar nu am dat prea mare atenţie acestui fapt. Aveam alte probleme “mai importante”.
Am hotărât să nu ne întoarcem pe acelaşi drum ci să mergem până la Oradea (la Băile Felix, pentru a dormi o noapte). Ajunşi seara la Băile Felix, nu am obţinut cazare, aşa că am hotărât să mergem mai departe. Mergeam pe şosea, pedalând o oră, după care ne opream zece minute. Aşa am ajuns în apropierea localităţii Chişineu Criş, când, de după copacii de pe marginea drumului, cineva încerca să ne oprească spunând “stai !”. Noi nu ne-am oprit, pentru că cel ce încerca să ne oprească nu se recomanda, putea să fie un răufăcător şi nu puteam risca asta. Acest lucru s-a întâmplat de câteva ori. La un moment dat am auzit o maşină în spatele nostru şi am văzut farurile unei maşini în faţa noastră, care s-a oprit când a ajuns în dreptul nostru. Era o maşină a miliţiei şi am fost legitimaţi, după care am fost conduşi la postul de miliţie din Chişineu Criş.
Persoanele respective, după ce ne-au legitimat şi le-am spus ce căutăm pe acolo (ba chiar le-am cerut dacă se poate să ne cazeze o noapte) ne-au explicat şi ei care este situaţia, că au crezut că suntem ruşi, care aveam anumite intenţii duşmănoase şi ne-au lăsat să mergem mai departe.
Dimineaţa am ajuns la Arad, iar pe la ora 11 am ajuns la Lipova, iar “expediţia” noastră s-a încheiat.
În continuare (în special în timp ce lucram la Tehnometal) am făcut o serie de excursii în munţii Retezat, Făgăraş, Apuseni (care a rămas pentru mine un loc preferat), în munii Banatului (Cheile Nerei, Semenic, Ochiul Beu).
Am făcut excursii atât vara (cum prindeam două, trei zile libere) eram plecat, cu colegi de serviciu, prieteni mai apropiaţi (un exemplu este Peneşel Constantin cu care am făcut multe ieşiri, atât vara cât şi iarna) cu fratele meu (Ilie) sau cu alte cunoştinţe (într-o vară am plecat în Apuseni cu o persoană din Timişoara despre care mi-a spus un coleg de liceu, Liptai Ronald – care acum stă în Arad şi care organizează excursii cu organizaţia “Veniţi cu noi” – şi cu un câine, câinele lui).
Acest câine, fiind un câine dresat, mergea cu noi oriunde megream şi noi. Avea permis de circulaţie fără botniţă, mergea prin peşteri, urca scările, într-un cuvânt nu aveam probleme cu el de nici un fel.
O singură dată, am avut de depăşit un obstacol în sensul că urma să coborâm într-o vale şi nu aveam pe unde. Ne-am folosit de un copac, şi ne-am dat drumul (am sărit) când până la pământ erau vre-o doi metri (după ce ne-am lăsat în jos ţinându-ne de o cracă). În acest fel rămâneau câţiva centimetri până jos. Acestă stratagemă nu a fost acceptată de câine care nu a vrut să sară de sus. Atunci l-am luat în braţe şi l-am aruncat în vale unde trebuia să coborâm. Aşa am reuşit să ne descurcăm.
Într-o zi, înainte de 23 August (prin 1974) eram cu Peneşel şi cu un alt coleg în Autogară, pentru a pleca în Apuseni. Ne-am întâlnit atunci cu o colegă care ne-a spus (de fapt i-a spus lui Vali Ceaikovschi – colegul de care vorbeam) că ei vor trebui să mergă a doua zi la serviciu şi că îl căuta să-i transmită din partea şefului acest lucru. El era pe punctul de a renunţa să vină cu noi, dar eu i-am spus că nu va avea probleme dacă nu se află că s-a întâlnit cu colega sa. De altfel şeful nu-i spusese în timp util să vină la serviciu, aşa că nu avea cum să aibă probleme. Aşa stând lucrurile ne-am văzut mai departe de excursia noastră.
Pe la sfârşitul şederii mele la întreprinderea Tehnometal (în 1981) m-am căsătorit. Aveam 32 de ani. Ca urmare a acestui lucru, şeful meu (Filip era numele său) mi-a spus că am două săptămâni libere de la el. Şi într-adevăr aşa a fost. Am plecat cu soţia şi cu o colegă la Stâna de Vale în luna februarie să schiem şi să ne simţim bine. Concediul pe anul 1981 l-am făcut în vară, ca şi când nu aş fi fost plecat în iarnă. Atunci, cu ocazia vacanţei pe cae mi-am luat-o (un fel de vacanţă de miere) am primit două săptămâni de concediu din partea şefului de serviciu (Filip Nicolae) şi cu această ocazie am plecat împreună cu soţia două săptămâni în Apuseni la Stâna de Vale unde am schiat şi ne-am simţit bine.
În ceea ce priveşte activitatea mea “politică” am spus că în anul III (cred) ca urmare a rezultatelor bune avute în anul II, am fost propus şi ales ca membru în Consiliul Asociaţiei Studenţilor Comunişti din facultate. În această calitate am activat conştiincios (în sensul că mergeam le şedinţe) dar nu am excelat în acest sens (nu am făcut exces de zel). În anul III de asemenea, am fost primit în rândurile membrilor PCR.
La Tehnometal am avut mai mulţi colegi. Unul din ei a fost domnul Hohstrasser, o persoană puţin ipohondră dar un bun specialist (ca programator) şi de care nu pot spune cuvinte rele. Un alt coleg bun pe care l-am avut a fost Fabian, un coleg apropiat ca vârstă şi colaborator bun. Era un tip puţin mai încet (decât mine) dar atent în ceea ce făcea şi când ieşea ceva din mâna lui se putea şti că acel lucru era un lucru bun.
Am avut şi un alt coleg, Angheluţă Vasilie se numea. El a avut la un moment dat probleme pe linie de partid (era membru PCR). Problemele lui au început datorită faptului că la un moment dat (prin anul 1981) a criticat într-o şedinţă de partid conducerea întreprinderii. Dar nu s-a mulţumit să critice o persoană. A făcut critici la adresa contabilului şef (care era şeful nostru direct), la adresa inginerului şef şi la adresa directorului întreprinderii (Maier). Eu nu am participat la şedinţa respectivă (nu ştiu ce s-a întâmplat de am lipsit, ştiu că am regretat atunci acest lucru).
A doua zi am aflat şi am discutat cu Vasi (aşa îi spuneam noi) şi i-am spus că a greşit că s-a luat deodată de toţi. Trebuia să se ia mai întâi pe unul din ei şi să încerce să-I câştige pe ceilalţi, dar el a vrut “să smulgă răul din rădăcină”.
Nu s-a mulţumit doar cu atât. Într-o şedinţă următoare a depus la prezidiul adunării carnetul său de partid. Ca urmare a acestui fapt a fost pus în discuţia biroului organizaţiei de partid pe întreprindere (din care făceam şi eu parte).
La şedinţă, care s-a desfăşurat dimineaţa, după ce ne-am întrunit, am înţeles că se punea problema excluderii lui Angheluţă din Partid. De fapt el voia să fie exclus. În ceea ce mă priveşte am cerut ca Angheluţă să fie chemat ca să se poată apăra (am spus că statutul partidului cere acest lucru) că el este la lucru (era cu mine în birou) şi că pot merge să-l chem. Am mai spus că dacă nu se va proceda aşa, voi vota împotriva excluderii.
El nu a fost chemat, s-a supus la vot şi a avut un vot împotrivă şi o abţinere (o colegă s-a abţinut de la vot) aşa că a fost exclus. În continuare s-a organizat o altă şedinţă (de sindicat de astă dată) la care nu am participat deoarece a avut loc după plecarea mea din întreprindere, în urma căreia Angheluţă a fost exclus din “colectivul oamenilor muncii din Tehnometal”.
Mai târziu (am ţinut în continuare legătura cu Angheluţă) am aflat că fusese şi el în audienţă (nu ştiu unde, la ce organizaţii) dar i s-a spus că va putea să lucreze (la negru, că nu-i va face nimeni nimic) dar că nu va mai fi angajat câte zile va mai avea.
Am aflat totuşi că a reuşit să lucreze un timp la Liceul de Telecomunicaţii (ca profesor suplinitor de matematică) iar apoi (după vre-o doi ani) am aflat că este plecat în Canada. Am încercat să iau legătura cu el (după 1990) dar nu mi-a răspuns la o scrisoare pe care am trimis-o fratelui său.
De fapt Angheluţă, înainte de a pleca din ţară (când a plecat nu mi-a spus şi am rămas oarecum surprins) mi-a lăsat câteva pagini scrise care este de fapt scrisoarea adresată Organizaţiei de bază nr 9 a Partidului Comunist din România din întreprinderea “Tehnometal” – Timişoara. Acestă scrisoare o prezint în anexa.
În anul 1981, spre sfârşitul anului, am avut o serie de probleme, în sensul că directorul de la Tehnometal, Maier, fost activist de partid, mai târziu sancţionat (s-a auzit că sancţiunea era de a nu fi angajat într-o funcţie de conducere în judeţul Timiş – sancţiune de Partid), Acesta avea părerea că activitatea de programator (la oficiul de calcul) nu este pentru bărbaţi ci numai pentru femei şi, ca urmare, m-am trezit la un moment dat (prin 1980) mutat la Aprovizionare (unde de fapt lucrasem la angajare). Bineînţeles că mie nu-mi convenea acest lucru mai ales că la un moment dat şeful serviciului Aprovizionare s-a internat în spital şi eu a trebiut să-i ţin locul. În această situaţie, eu trebuia să particip la sedinţele operative (care se ţineau după masa la un alt sediu, aici eram întrebat despre o serie de materiale care lipseau din intreprindere şi de care trebuia să răspund eu). Acest lucru l-am făcut câteva luni, până a venit la lucru şeful serviciului, Filip. După acest moment eram simplu lucrător la Aprovizionare, când eram trimis să aduc materiale, să încarc diverse materiale în maşini pentru că nu aveam manipulanţi şi altele.
Deci mi-am pus în gând să plec din întreprindere. În 1982 am dat examen la oficiul de calcul al întreprinderii “1 Iunie” şi am reuşit la examen. De acolo mi s-a complectat fişa de transfer în interesul serviciului fişă cu care m-am prezentat la Tehnometal.
Aici însă nu mi s-a aprobat transferul, iar să plec pur şi simplu fără să ţin cont de nimic nu se putea. Acest fapt rămânea trecut în cartea de muncă şi era un fapt relativ grav.
Ca urmare, m-am dus la Comitetul Judeţean de Partid în audienţă. Aici am spus ceea ce mi s-a întâmplat şi am cerut ajutorul lor. Am fost acolo de trei ori. De fiecare dată persoanele de acolo mă ascultau, îmi dăreau dreptate, dar nu se făcea nimic (deci nu avea nici un rezultat audienţa). Ultima dată când am fost mi-am ieşit puţin din fire şi i-am spus persoanei respective că având în vedere faptul că nu văd nici un rezultat, am de gând să scriu la Comitetul Central.
- Cum, mă ameninţi? A întrebat persoana care ţinea audienţele.
- Nu vă ameninţ, dar toată lumea îmi dă dreptate, dar eu nu pot să-mi rezolv problema. Am fost de trei ori în audienţă până acuma. Nu ştiu ce să mai fac.
- Bine. Atunci te rog mai aşteaptă încă două săptămâni şi dacă nu vei avea un răspuns, atunci poţi să scri la CC.
Cred că înainte să treacă cele două săptămâni, mi s-a spus de către un coleg să trec pe la oficul juridic că este acolo ceva pentru mine. Era aprobarea transferului meu. Dar transferul nu-mi era aprobat în interesul serviciului, ci la cerere.
La început mi-am spus că oricum era ceva, că nu voi pierde decât ceva la salar (cu posibilitatea ca după câteva luni să-mi primesc toate drepturile) şi concediul pe primul an care revenea la doar 15 zile (urmând ca apoi să curgă pentru vechimea integrală de zece ani). Sau aşa credeam eu.
Am mers la noul loc de muncă (întreprinderea 1 Iunie, o fabrică de tricotaje pentru copii şi nu numai), la oficiul de calcul. Aici mi s-a spus să discut cu juristul întreprinderii şi am mai discutat şi cu alţi jurişti, care mi-au spus să mă lupt pentru a obţine transferul în intresul serviciului (care îmi dădea toate drepturile, ca şi când aş fi rămas la acelaşi loc de muncă) şi că este păcat să pierd o serie de drepturi. Mai mult, juristul din Centrala întreprinderii 1 Iunie (de la Bucureşti, cu care am discutat la telefon – probabil cineva a discutat în prealabil cu el, pentru că eu nu-l cunoşteam, nici nu ştiam că există persoana respectivă) mi-a spus că dacă eu sunt de acord cu transferul în interesul serviciului, 1 Iunie este şi ea de acord cu transferul în interesul serviciului, ar trebui ca şi Tehnometalul să fie de acord cu transferul în interesul serviciului (sunt două părţi de acord, trebuie să fie şi a treia parte) deci să merg înapoi la Tehnometal, să le spun acest lucru, şi să văd ce obţin.
Între timp (trecuseră două trei zile), la Tehnometal se angajase în locul meu o persoană (la serviciul Aprovizionare) de care am aflat că era o pilă a unei persoane de la Comitetul Judeţean de Partid. Problema nu mă interesa, doar că acum puteam juca mai dur. Nu eram obligat să accept transferul în interesul serviciului, ceea ce însemna că Tehnometalul trebuia să mă reangajeze (actele mele de transfer nu erau definitiva-te). În aceste condiţii ar fi trebuit să fie destituită persoana care a fost angajată în locul meu.
M-am dus la oficiul juridic şi am prezentat problema aşa ca mai sus (jurista era prietena unui bun coleg cu care eu jucasem tenis – Cruciat Petre, care are un fiu, un cunoscut tenismen în Timişoara şi nu numai, Cruciat Adrian). De aici problema a ajuns la directorul adjunct, care m-a chemat, a făcut modificările ce se impuneau în cartea de muncă (a semnat aceste modificări) pe care le-a prezentat ca pe un favor pe care mi-l face. În acest fel am reuşit să obţin transferul în interesul serviciului.
După transfer m-a oprit o colegă de la serviciul personal (nu o cunoşteam încă) şi mi-a spus că a auzit că am avut ceva probleme cu ocazia transferului. I-am spus că aşa este iar ea a spus să nu-mi fac probleme şi m-a încurajat. Oricum eu nu-mi făceam probleme şi dacă aş fi avut probleme şi la 1 Iunie, speram să le rezolv şi pe acestea.
Într-una din primele mele zile (după cele de acomodare), m-a luat şeful oficiului şi mi-a spus ce probleme are Întreprinderea. Mi-a prezentat pe rând problemele şi mi-a spus că eu va trebui să mă ocup de respectivele probleme (lucrări care nu mergeau prea bine) şi că va trebui să le rezolv.
M-a surprins faptul că, deşi erau şi alţi programatori acolo (cunoscusem trei până în momentul respectiv) eu trebuia să mă ocup de toate problemele şi mi-am arătat nedumerirea. La acestea şeful oficiului (Pretorian, un om foarte agreabil în afara problemelor de serviciu – despre care am aflat mai târziu că la criticile ce le primea de la şefii săi dădea vina pe neştiinţa subalternilor) mi-a spus că ei nu prea au experinţă, că ei nu sunt lăsaţi să facă programare (lucru pe care îl ştiam şi eu, dar dacă se făceau lucrări de interes local, pentru uzul societăţii respective, lucrări care erau bune, nu se putea să comenteze cineva ceva) şi de aceea ei nu se ocupă (sau nu se vor mai ocupa) de lucrările respective.
Am înţeles siuaţia şi am încercat (pe rând) să rezolv problemele de care mi s-a spus, terminând cu conceperea şi implementarea unei lucrări de calcul al salariului muncitoarelor în acord individual. Problema nu era chiar simplă, deoarece (în final, când lucrarea era în exploatare, deci când muncitoarele îşi primeau salariul după calculele făcute de program) muncitoarele veneau la oficiul de calcul să reclame calculul salariului. Argumentele pe care le aduceau erau de tipul că salariul uneia era diferit de al colegei sale şi că ea şi colega sa lucrează acelaşi lucru şi în mod egal. La acestea eu le spuneam să aducă lista lucrărilor efectuate, pentru a le compara cu respectivele lucrări care s-au calculat şi (când aduceau aceste liste) calculul corespundea cu ceea ce aduceau ele, sau nu mai veneau cu listele.
La un moment dat a fost adus un programator (era de fapt soţul unei colege, programatoare şi ea în oficiul de calcul de la 1 Iunie) pentru a verifica lucrarea. Acestuia i-am explicat în lini mari lucrarea (modul de funcţionare al ei) şi după câteva zile a plecat fără să ajungă la vre-o concluzie împotriva mea. Probabil (acum judec aşa) că muncitoarele care reclamau salariul ajungeau şi pe la conducere, iar aceasta l-a luat la întrebări pe Pretorian care, neputând să mă controleze el (pentru că nu se pricepea) a adus acel programator.
În orice caz, lucrarea respectivă a funcţionat ani la rând şi eu spun că a dat rezultate bune. De acestă lucrare m-am ocupat până la plecarea mea din 1 Iunie, la începutul anului 1991, iar relaţiile mele cu colegii şi cu şeful au fost în general bune, dacă nu au fost chiar prieteneşti.
Pentru exploatarea acestei lucrări am utilizat mai întâi o colaborare cu Solventul (care aveau un centru de calcul destul de bun, dotat cu un calculator performant), apoi am recurs la o colaborare cu Liceul de Informatică din oraş, care aveau un calculator Felix, am fost şi pe la Universitate şi în final mi se pare că am ajuns să colaborăm cu Uzinele de Vagoane din Arad, care şi ele aveau un centru de calcul puternic cu un calculator ce lucra în două schimburi.
Îmi mai amintesc că, datorită unor defecţiuni la colaboratorii noştrii din Timişoara am ajuns (mi se pare că de două ori) să mergem la Bucureşti la centrul de calcul al centralei noastre.
Cea mai plăcută perioadă din tot acest timp petrecut la 1 Iunie, a fost cea pe care am avut-o în cadrul colaborării cu Liceul de informatică. Atunci când prelucrările le făceam ziua (de cele mai multe ori), îmi luam cu mine două ajutoare, pe Hehn Herwig (un coleg mai tânăr) şi eventual încă o colegă, care de fapt se ocupau ei de lucrare (eu intervenind doar în anumite cazuri, când se iveau probleme). Aşa că, ştiind din timp de aceste lucruri, mi-am adus la liceu un echipament şi jucam tenis până se realiza lucrarea respectivă (era o lucrare ce dura câteva ore bune). Am avut ocazia în acest fel să-mi fac noi cunoştinţe (l-am cunosut pe profesorul Şerban şi Mânz – profesori de informatică).
Apoi, în 1990, au intervenit problemele legate de revoluţie, pe care le relatez într-un capitol separat şi a apelat la mine o cunoştinţă, soţul unei colege, să merg ca şef de oficiu de calcul la întreprinderea “ILSA – Industria Lânii” din Timişoara, care avea nevoie de cineva, deoarece plecase şeful oficiului de acolo.
Am ezitat, m-am gândit câtva timp, dar în cele din urmă, având în vedere că situaţia mea din 1 Iunie era tot mai proastă, (în sensul că eu, care eram atunci preşedintele FSN în 1 Iunie) erau contestaţii din toate părţile, am plecat la începutul anului 1992.
Aici, aveam la început un colectiv de 35 de operatori (persoane cu studii medii) şi cinci analişti plus şeful oficului, adică persoana mea. Aşadar aveam un colectiv mare, aşa cum nu mai avusesem încă.
Colectivul nu era greu de condus, în general fiecare ştia ce are de făcut. Am avut la început anumite probleme (încercări mici de mituire, de a mă face să dau unor persoane nişte avantaje, dar văzând că nu merge, acestea s-au liniştit şi, după ce a plecat o persoană care obişnuia să întârzie la lucru (aveam două schimburi şi într-un timp am lucrat şi eu în două schimburi) s-au liniştit începând să mă cunoască. Adevărul este că am avut şi un colectiv de analişti buni, (de fapt erau cinci persoane de sex feminin) cu care m-am înţeles destul de bine.
În anii petrecuţi la întreprinderea ILSA, ca şef al oficiului de calcul, la început (când aveam un colectiv mare) lucrurile au mers (după lunile de acomodare) bine, în sensul că nu aveam probleme cu şefii, mă descurcam, numai că salariul era cam mic.
Am adus cu mine (de la 1 Iunie) o lucrare de contabilitate materiale, lucrare care a fost proiectată de un cunoscut, care (ca răsplată pentru anumite servicii, nişte cursuri, de fapt cărţi în limba engleză pe care eu le aveam şi i le-am dat fără să-i cer nimic în schimb), mi-a dat şi el lucrarea respectivă. Până atunci în ILSA se făcea contabilitatea materialelor la CTCET printr-o lucrare care era greoaie şi care ne costa. (trebuia să plătim la CTCET timpul pentru rularea lucrărilor, ca şi lucrarea respectivă, cartele etc). Prin trecerea lucrării în exploatarea oficiului nostru de calcul, am redus mult cheltuielile.
De asemenea m-am ocupat după aceea de o altă lucrare legată de contabilitatea mijloacelor fixe, ca şi de alte lucrări legate de facturare (se făcea emiterea facturilor şi urmărire lor pe calculator ca şi o evidenţă a produselor finite ca stocuri la magazie, urmarirea achitării facturilor etc). Cu alte cuvinte eram în general destul de mulţumit de ceea ce reuşisem să fac acolo.
În 1996, în vară, în concediu, am plecat cu soţia şi cu Andrei (băiatul meu) într-o excursie, cu nişte cunoştinţe, la Sasca, la o casă de vacanţă a acestor cunoştinţe. După un timp, (ei ne-au dus cu maşina) am, rămas singuri acolo, ei s-au întors la Timişoara şi într-o zi am făcut o excursie prin cheile Nerei şi ne-am întors în aceeaşi zi înapoi. În acestă excursie, eu m-am simţit un pic cam obosit, pentru că era cu noi o persoană care ne impunea un ritm cam alert, în orice caz un ritm care nu-mi convenea.
Când ne întorceam spre casă (în Sasca) ne-am oprit undeva pe malul Nerei şi ne-am spălat puţin. Eu mi-am dat cu apă şi pe frunte (la sugestia soţiei, care nu suporta mirosul de fum, iar noi făcusem un foc la un moment dat). Cum eram încălzit în momentul respectiv, probabil că acest fapt mi-a provocat un accident vascular cerebral.
În momentul acela nu am avut nimic, nu am simţit nimic. Mai târziu, când eram acasă, de fapt a doua zi, eram obosit şi nu prea aveam de gând să mă scol din pat. (În general eu eram primul care se scula). În ziua aceea însă, mă simţeam altfel, dar nu puteam preciza ce anume am. Nu aveam dureri. Soţia mi-a spus la un moment dat că ţin gura strâmb, că nu am o figură normală.
Am mers până la poştă şi am dat telefon la Timişoara chemându-l pe un văr să ne ducă la Timişoara.
În cursul aceleiaşi zile am ajuns la Timişoara şi spre seară, ne-am dus la Spitalul Judeţean, la urgenţă. Asta la insistenţele soţiei, pentru că eu, dacă era după mine, nu aş fi făcut nimic, m-aş fi odihnit şi speram să-mi treacă.
Acolo am fost văzut de câteva cadre medicale, mi s-a luat tensiunea (aveam tensiune mare, mi se pare că 180 era maxima) şi am fost internat de urgenţă, la neurologie, etajul 9 al spitalului judeţean.
Câteva zile am stat fără a mi se face un tratamemt prea susţinut. Asta probabil că datorită faptului că medicii erau în curs de aşi face concediul şi că nu se discutase cu nimeni. Acum ştiu care era problema, atunci nu ştiam şi mai ales nu ştiam nici eu şi nici soţia cu ce ne confruntăm. În ceea ce mă priveşte, eu aveam impresia că medicii au nişte halucinaţii, că ei văd nişte lucruri care nu există.
Numai că lucrurile erau reale. De acest lucru mi-am dat seama într-o noapte, când m-am trezit cu gândul să merg la baie. M-am dat jos din pat şi m-am îndreptat spre coridor, cu scopul de a ajunge la baie. Ajuns pe coridor, unde era lumină, mi-am dat seama că picioarele nu mă ascultă, anume piciorul drept nu prea răspundea la comenzi, în sensul că eu voiam să fac cu el ceva (ceea ce până atunci nu aveam probleme) iar el făcea altceva. În orice caz, a fost un chin, a trebuit să mă ţin de pereţi ca să ajung până la baie, dar am ajuns.
A doua zi am spus medicului ce mi s-a întâmplat. El mi-a spus că am avut noroc, că se putea întâmpla ceva mult mai grav. Apoi au urmat o serie de examinări cum ar fi cele tomografice. Când am fost trimis la computer tomograf, îmi amintesc că medicul (dr. Jianu) a scris pe hârtia cu care am mers la tomograg că este posibil să fiu afectat de demenţă. Când am văzut ce scria pe hârtie, m-am uitat întrebător la domnul doctor şi l-am întrebat dacă chiar aşa stau lucrurile. El a zâmbit şi mi-a răspuns că nu trebuie să înţeleg lucrurile în sens propriu ci în sensul că am nişte afecţiuni grave care aşa se numesc în termeni medicali. Mai târziu am aflat despre “demenţa vasculară” când circulaţia sângelui nu se mai face aşa cum trebuie şi se produc nişte manifestări care se numesc aşa.
La examenul tomografic se vedeau nişte zone în care erau nişte acumulări de sânge. De fapt există expresia “mi s-a pus o pată pe creier”, care explică destul de bine ceea ce se întâmplase. Norocul meu a fost că zona afectată a fost în profunzimea creierului, nu mi-au fost afectate zonele cerebrale principale (centrul vorbirii, centrul văzului al auzului etc) ci nişte zone motorii, nişte zone din creier care au rol în dirijarea mersului. Aşa se face că am rămas cu o hemipareză pe partea dreaptă (nu mai puteam să-mi dirijez bine mersul – mai precis piciorul drept – şi aveam de asemenea dificultăţi la scris cu mâna dreaptă).
Am început să fac exerciţii de scris (nu-mi puteam coordona mâna) şi de mers, venea un profesor de educaţie fizică care făcea exerciţii cu mine (şi nu numai) şi încet, încet am început să mă descurc mai bine.
După trei săptămâni petrecute în spital, timp în care s-au întâmplat o serie de lucruri (aveam un coleg care nu mai ştia să vorbească, un altul care nu mai putea merge etc) de la etajul 9 am fost coborât un etaj mai jos, la cardiologie, deoarece aveam şi afecţiuni cardiologice (o cardiopatie ischemică) şi pentru a-mi fixa tratamentul pentru scăderea tensiunii arteriale.
La cardiologie am stat încă trei săptămâni. Aici era un regim mult mai blând în sensul că după cele opt ore petrecute în spital puteam să plec acasă şi salonul era mult mai “degajat” adică era mult mai mult loc în salon, din cele patru paturi, erau ocupate doar două. De asemenea în fiecare salon era câte un medic de salon. O dată l-am întrebat pe medicul de salon ce părere are despre un medicament care mie mi se părea că nu are nici un efect asupra mea şi anume nifedipin. El mi-a spus că acest medicament “este ca apa sfinţită – nu face bine, dar nici rău nu-ţi face”.
După cele două săptămâni în care mi s-a administrat ca medicament “enalapril” şi mi s-a spus că acest medicament va trebui să-l iau toată viaţa de aici încolo, în care mi s-au făcut diverse investigaţii pentru a se stabili dacă am tensiune datorată unei alte afecţiuni, sau o tensiune “esenţială” adică tensiunea nu poate fi pusă pe seama altei afecţiuni. În urma acestor investigaţii mi s-au găsit nişte afecţiuni renale, în urma cărora am fost trimis la etajul cinci, la urologie, pentru a fi scăpat de aceste afecţiuni.
La etajul, cinci am fost sub tratament la domnul doctor Boiboreanu care mi-a făcut tratarea unor pietre la rinichiul drept (prin litotriţie extracorporală – adică printr-un tratament din afara corpului cu un aparat – noi spuneam că se sparg pietrele cu ciocanul) şi în rinichiul stâng printr-o operaţie invazivă când a intrat în corp cu un aparat, au fost mărunţite pietrele şi apoi ele au fost scoase. Acest lucru a fost făcut în perioada din ianuarie 1997 până prin iunie 1997 când mi s-a propus să mă pensionez de boală, lucru pe care eu l-am refuzat. Între timp eu mai fusesem pe la serviciu, câte două, trei săptămâni.
În orice caz, îmi amintesc că un gând care mă îngrozea era acela că nu voi mai putea să merg pe munte!
Mai târziu mi-am dat seama că nu era chiar atât de grav, că voi mai putea să merg pe munte, însă nu voi mai putea să fac chiar tot ce făceam până atunci, iar excursiile pe munte vor trebui să fie făcute mai atent, dacă se poate cu maşina.
În perioada ce a urmat, mi-am văzut mai departe de problemele legate de serviciu. Legat de acestea, colectivul nostru a început să se micşoreze, mi-a fost impus să reduc colectivul de operatori cu zece persoane prin 1995, apoi cu încă zece prin 1996 şi cu încă zece prin 1998. În 1998 a plecat o colegă programatoare şi câteva colege operatoare şi aşa se face că rămăsesem vre-o zece persoane cu toţii.
În anul 2001, când erau mişcări serioase în întreprindere legate de privatizare (privatizarea printr-un consiliu, o asociaţie a angajaţilor, nu a reuşit) şi a fost câştigată întreprinderea de către o angajată din întreprindere. După acest eveniment, într-o zi din 2002 ne-am trezit că ne-a fost desfăcut contractul de muncă şi că suntem în cursul preavizului.
Această situaţie m-a afectat destul de mult, dar la început aveam anumite venituri (cam 75% din salariul mediu din întreprindere pe timp de un an şi jumătate) după care m-am angajat la o societate condusă de Nicu Fântână, o persoană cu care mai colaborasem, pe care o cunoşteam, care avea o tipografie şi editură, la care am lucrat redactând cărţi şi făcând unele programe pentru uzul societăţii.
Acest lucru l-am făcut până în 2003, când Nicu m-a rugat să mă retrag din societate, să-mi fac o autorizaţie ca liber profesionist (să lucrez ca programator de sine stătător) el angajându-se să-mi găsească de lucru ca să pot să-mi desfăşor activitatea.
Numai că, acest lucru fiind făcut, veniturile mele au scăzut vertiginos, nemai încasând nici măcar două milioane de lei lunar.
Această situaţie era inacceptabilă şi soţia mi-a propus să încercăm să obţinem pensionarea mea, pe motive de boală, pensionare care o refuzasem în 1997.
Aşa se face că în 2003 prezentându-mă la domna doctor Chirileanu (care era în spital când eu mă internasem şi care îşi pusese semnătura pe fişa de ieşire din spital) care m-a examinat, m-a internat o săptămână la începutul anului 2003, mi-a făcut apoi toate documentele pentru comisia de pensionare şi am fost pensiona
Anexa
Către,
Organizaţia de bază nr 9 – TESA a Partidului Comunist din România, din întreprinderea “Tehnometal” – Timişoara.
Subsemnatul, Angheluţă Vasilie, membru al Partidului Comunist din România din 1969 şi membru al organizaţiei de bază nr. 9 din 1974, aduc la cunoştinţa organizaţiei şi a partidului următoarele:
Ţinând cont de rezultatele activităţii mele profesionale şi îndeosebi de modul în care acestea au fost analizate şi apreciate de conducerea întreprinderii.
Ţinând cont de modul neştiinţific, păgubitor, în care este condusă activitatea de informatică, îndeosebi în întreprindere.
Ţinând cont de modul neştiinţific şi neprincipial în care îşi desfăşoară activitatea membrii organizaţiei de bază precum şi membrii conducerii politice şi administrative a întreprinderii.
Ţinând cont de faptul că nu sunt de acord cu unele aspecte ale politicii interne şi externe realizate de Partidul Comunist din România.
Am hotărât din proprie iniţiativă, să renunţ la calitatea de membru al Partidului Comunist din România.
Acestă hotărâre o consier în vigoare cu data de 27 mai 1981.
Asigur că şi în viitor voi participa, în mod paşnic, la progresul întregii omeniri, la consolidarea păcii.
Timişoara, 27 mai 1981.
SS indescifrabil
Către,
Comitetul PCR din întreprinderea Tehnometal Timisoara
Subsemnatul Angheluţă Vasilie aduc la cunoştinţa comitetului PCR următoarele:
În data de 27 mai 1981 am informat, în scris, organizaţia de bază nr. 9 TESA despre hotărârea mea de a renunţa la calitatea de menbru al PCR precum şi despre motivele acestei hotărâri, motive pe care le-am expus fară detaliere.
În data de 1 iunie 1981 a fost convocată adunarea generală extraordinară a organizaţiei de bază cu un singur punct la ordinea de zi: excluderea din rândurile membrilor PCR a tovarăşului Angheluţă Vasilie. În cadrul acestei adunări am prezentat sub o formă provizorie o detaliere a fiecăruia dintre motivele menţionate. Faptul că în cadrul adunării generale extraordinare au luat cuvântul mai mulţi tovarăşi precum şi faptul că nu am participat, la nici un nivel, la discuţii şi analize privind hotărârea mea m-a determinat să fac o completare a materialului în cadrul adunării generale extraordinare.
Totuşi în cadrul acestui material nu am prezentat modul, cel puţin bizar, în care tovarăşul Lahaci Constantin, secretarul comitetului de partid, a condus adunarea generală şi în special aprecierea voturilor membrilor organizaţiei de bază. În acest material nu am prezentat nici aspectele negative ale modului în care tovarăşul director Maer Pavel a discutat, în 2 iunie 1981, cu mine în prezenţa tovarăşei Marinescu Veronica, (care era o colegă de serviciu, programatoare în oficiul de calcul – n.n.), după cum nu am prezentat nici contribuţia tovarăşei Marinescu la mărirea tensiunii discuţiei.
Înaintez comitetului de partid materialul prezentat în cadrul adunării generale extraordinare, cu completări, material constând în 7 file (incusiv aceasta).
Sper că acest material va fi utilizat pentru asigurarea desfăşurării eficiente a activităţii întreprinderii, pentru prosperitatea tuturora. Asigur şi pe această cale că voi face totul, în mod paşnic, pentru progresul întregii omeniri, pentru consolidarea păcii.
Timişoara, 9 iunie 1981.
S.S. Indescifrabil
1. Rezultatele activităţii mele profesionale, modul în care acestea au fost analizate şi apreciate de conducerea întreprinderii
În ultimii ani rezultatele activităţii mele profesionale au fost apreciate astfel: satisfăcător pentru 1978 a fost comunicat, întregului colectiv de analişti, abia la sfârşitul lunii martie 1979; calificativele pentru 1979 şi 1980 nu au fost încă comunicate oficial (cel puţin colectivului de analişti).
Neconcordanţele dintre conţinutul fişei de apreciere şi calificativul acordat (pentru 1978) m-a determinat să solicit lămuriri tovarăşului Novac Pavel, conducătorul Oficiului de calcul, dar acesta a refuzat spunându-mi că dacă nu-mi convine calificativul să fac contestaţie la Comitetul Oamenilor Muncii, ceea ce am şi făcut.
În contestaţia adresată COM am solicitat să-mi fie expuse clar, acele aspecte din activitatea mea pe care am depus-o în 1978 care au determinat diminuarea calificativului.
După aproximativ 100 de zile, deci cu încălcarea hotărârii CC al PCR şi a legii nr. 1/1978, COM-ul mi-a comunicat că respinge contestaţia dar nu mi-a dat nici un răspuns la lămuririle pe care le-am solicitat.
Cu toate că am înaintat contestaţia la COM, am cerut, în continuare, tovarăşului Novac Pavel ca, în mijlocul colectivului, să-mi explice motivele calificativului acordat şi să-mi dea cel puţin câteva indicaţii pentru ca să-mi pot îmbunătăţii activitatea. La toate solicitările tovarăşul Novac Pavel a răspuns negativ, răstit, netovărăşesc.
Atât în contestaţia făcută la COM cât şi în discuţiile avute cu tovarăşul Novac Pavel sau în cadrul adunărilor generale ale organizaţiei de bază nu am pretins că activitatea pe care am depus-o a fost ireproşabilă.
Astfel, în 1978 am terminat cursul de specializare postuniversitară ca analist-proiectant de sisteme informatice, curs organizat de Centrul de Proiectare Automată a Datelor din cadrul Academiei “Ştefan Gheorghiu” – Bucureşti, dar nu am susţinut proiectul de absolvire având ca temă “Analiza şi (re)proiectarea sistemului informaţional corespunzător activităţii Calculaţia şi întocmirea comparativului consumurilor de materiale, pe produse şi comenzi”.
În acest sens precizez fapul că, după ce am început cursul de specializare, tovarăşul Novac Pavel a trasat ca sarcină de serviciu unui colectiv realizarea lucrării amintite mai sus; cu toate că am solicitat să realizez eu lucrarea, sau să fiu inclus în colectivul de realizare, tovarăşul Novac Pavel a refuzat şi nu a repatizat alte lucrări.
Astfel, în mod intenţionat, tovarăşul Novac Pavel a căutat să-mi creeze dificultăţi în realizarea proiectului de absolvire a cursului de specializare.
Faptul că nu am susţinut proiectul de absolvire a fist însă folosit de tovarăşii Novac Pavel, Radu Ioan şi Niculescu Marian pentru a mă discredita în faţa organizaţiei de bază atunci când luam atitudine faţă de lipsurile manifestate în cadrul activităţii de informatică din întreprindere.
Atitudinea negativă a tovarăşului Novac Pavel, a celorlalţi tovarăşi din conducerea politică şi administrativă a întreprinderii precum şi a membrilor organizaţiei de bază reiese şi din faptul că deşi se cunoştea că atât eu cât şi alţi colegi (tovarăşii Pfeiffer Emil, Fabian Pal) nu am susţinut proiectele de absolvire a cursurilor de specializare postuniversitară, nu s-au luat măsuri pentru remedierea acestor situaţii.
Calificativul pentru 1978, precum şi calificativele pentru 1979 şi 1980 sunt de natură să pună sub semnul întrebării calitatea pregătirii profesionale şi politice; aceste calificative pun sub semnul întrebării calitatea mea de membru al Partidului Comunist din România
2. Modul neştiinţific, păgubitor, în care este condusă activitatea de informatică, îndeosebi în întreprindere.
La nivelul întreprinderii, activitatea de informatică se caracterizează, ca şi celelalte activităţi, prin manifestarea defectuoasă a funcţiilor conducerii (planificare, execuţie, coordonare) atât în ceea ce priveşte conducerea compartimentelor de informatică (oficiul de calcul).
Contrar indicaţiilor date de conducerea partidului comunist, privind dezvoltarea economico-socială planificată, din 1974 şi până în prezent nu a fost elaborat nici un plan (cincinal, anual etc), la nivelul întreprinderii, pentru definitivarea activităţilor de informatică, care să precizeze, clar, obiectivele acestor activităţi şi modalităţile de realizare a acestora. Astfel, conducerea politică a întreprinderii, membrii acesteia şi în special secetarul comitetului de partid al întreprinderii (tovarăşul Băruţă Gheorghe, până în 1979 şi tovarăşul Lehaci Constantin, în prezent), precum şi conducerea administrativă a întreprinderii, membrii acesteia şi în special directorul întreprinderii (tovarăşul Dobrean Cornel, până în 1979 şi tovarăşul Maer Pavel, în prezent) nu au asigurat desfăşurarea planificată a activităţii de informatică. Acestă deficienţă a caracterizat – şi caracterizează încă – şi conducerea oficiului de calcul (realizată de tovarăşul Hochstasser Ştefan, până în 1976 şi apoi de tovarăşul Novac Pavel).
Faptul că forul tutelar al întreprinderii, Centrala Industrială de Tractoare (CIT) Braşov, a transmis întreprinderii şi sarcini de plan privind activitatea de informatică nu a fost suficient pentru a asigura desfăşurarea eficientă a acestei activităţi, a lipsit şi lipseşte încă aportul întreprinderii la planificarea activităţii de informatică proprii. Absenţa propunerilor de plan privind activitatea de informatică, propuneri elaborate în cadrul întreprinderii, constituie un indiciu al desfăşurării defectuase, contrar legii, a planificării acestei activităţi şi pune sub semnul întrebării caracterul ştiinţific al activităţii de planificare atât la nivelul întreprinderii cât şi la nivelul forurilor tutelare (CIT Braşov, ICI etc).
Existenţa, în cadrul oficiului de calcul, a planurilor de muncă lunare constiutuie, prin conţinutul lor, o dovadă a conducerii neştiinţifice a activităţii de informatică; aceste planuri nu sunt corelate în cadrul unui plan la nivelul compartimentului, nu au continuitate şi sunt elaborate în funcţie de inspiraţia şi dispoziţia conducătorului compartimentului, tovarăşul Novac Pavel.
Realizarea defectuoasă a funcţiei de planificare a avut – şi are – ca efecte realizarea defectuoasă a funcţiilor de execuţie şi coordonare, atât la nivelul conducerii politice şi administrative a întreprinderii cât şi la nivelul conducerii oficiului de calcul. Este posibil ca această situaţie dificilă, negativă, să nu se manifeste şi la nivelul forurilor tutelare?
La acestă situaţie critică, a activităţii de informatică, a contribuit în mare măsură şi Centru Teritorial de Calcul Electronic Timişoara (CTCET), colaboratorul întreprinderii şi executantul majorităţii proiectelor existente în înreprindere.
În prima etapă de desfăşurare a activităţii de informatică în întreprindere, CTCET a condus lucrările pentru analiza generală a sistemului informaţional al întreprinderii. Un obiect prioritar al acestei analize îl constituia planificarea realizării sistemului informatic pentru conducerea activităţi întreprinderii, planificare care – cu modificări realizate în timp – trebuia să constituie cadrul general al activităţii de informatică din întreprindere.
Existenţa în cadrul oficiului de calcul a dosarelor privind “analiza generală”, conţinutul acestora constituie un exemplu a modului “ştiinţific” în care CTCET şi specialiştii din cadrul întreprinderii au “înţeles” să pună bazele activităţii de informatică în întreprindere. Semnificativ este faptul că din 1974 şi până în prezent “analiza generală” nu a fost actualizată conform dezvoltării întreprinderii, iar de utilizat a fost utilizată aproape exclusiv de elevii şi studenţii practicanţi Claborarea cu CTCET s-a materializat în proiecte a căror elaborare a necesitat un considerabil efort (uman, financiar şi material) din partea întreprinderii, dar aceste proiecte nu sunt încă în exploatare. Singura excepţie o constiutuie proiectul privind “Evidenţa Contabilă a Materialelor (ECM)”, aflată în exploatare, dar şi aceasta cu o serie de modificări şi completări realizate de analiştii din întreprindere. Proiectele privind “Calculul necesarului de aprovizionat”, “Urmărirea contractelor cu furnizorii” sunt practic abandonate, iar proiectele privind “Lansarea producţiei şi manoperei” şi “Urmărirea producţiei” sunt obiectul unor eforturi considerabile dar perspectivele utilizării lor eficiente sunt foarte neclare; resursele au fost – şi sunt – consumate fără rezultate pozitive pentru întreprindere. De remarcat atitudinea negativă a CTCET care odată cu predarea documentaţiei lucrărilor a încetat să urmărească asigurarea utilizării complete şi eficiente de către beneficiar a lucrărilor proiectate, lăsând astfel beneficiarul în situaţii dintre cele mai grele (cu o documentaţie incompletă şi greu de utilizat).
Dintre membrii organizaţiei, îndeosebi cei care au şi funcţii de conducere, nu cred să poată careva să exemplifice concret că activitatea de informatică a contribuit la creşterea eficienţei activităţii pe care o desfăşoară; dacă poate atunci ar fi bine să facă acesta în cadrul prezentei adunări generale.
Situaţia critică a activităţii de informatică a fost constatată şi de Comitetul Oamenilor Muncii (COM), în februarie 1981, dar situaţia persistă.
Cauzele principale ale acestei situaţii sunt situate la nivelul întreprinderii şi constau în activitatea membrilor conducerii întreprinderii faţă de necesitatea de a acumula şi utiliza şi un minimum de cunoştinţe de informatică precum şi în faptul că este menţinut la conducerea oficiului de calcul tovarăşul Novac Pavel în pofida rezutatelor activităţii de informatică.
În ceea ce priveşte exercitarea funcţiilor conducerii activităţii de informatică pot spune că tovarăşul Novac Pavel nu a colaborat cu colectivul de analişti din întreprindere, în probleme profesionale dar în schimb a participat şi participă, la curăţirea sălii calculatorului, la transportul cartelelor de la recepţie la calculator şi la alte asemenea acţiuni gospodăreşti mai impotrante decât grija pentru utilizarea eficientă a milioanelor încredinţate de întreprindere, de stat.
Pentru a prezenta la un nivel mai amănunţit situaţia activităţii de informatică supun aprobării adunarii generale propunerea ca tovarăşul Novac Pavel să elaboreze şi să prezinte un material privind:
volumul de resurse financiare alocate activităţii de informatică din 1974 şi până în prezent,
proiectele realizate în colaborare cu CTCET, starea lor şi volumul de resurse financiare pentru elaborarea fiecăruia,
echipamentele din dotarea oficiului de calcul, valoarea acestora şi dacă sunt utilizate şi în ce scop,
contribuţia concretă, a activităţii de informatică, la conducerea activităţii întreprinderii.
Dar pe lângă aspectele negative există şi aspecte pozitive cum ar fi activitatea depusă de tovarăşi ca Pavelescu Magdalena şi Fabian Pal a căror eforturi nu pot, ele singure, să, îndrepte situaţia oficiului de calcul.
În ceea ce mă priveşte semnalarea repetată, în cadrul adunărilor generale şi/sau a şedinţelor de grupă sindicală, a aspectelor negative din activitatea de informatică a avut un singur rezultat: deteriorarea continuă a relaţiilor cu tovarăşul Novac Pavel precum şi cu membrii conducerii politice şi administrative a întrepriinderii.
Dar situaţia critică a activităţii de informatică precum şi a altor activităţi, la nivelul întreprinderii, influenţează în mod negativ şi mediul economico-social până la cel mai înalt nivel.
3. Modul neştiinţific şi neprincipial în care îşi desfăşoară activitatatea membrii organizaţiei de bază precum şi membrii conducerii politice şi administrative a întreprinderii
Din 1974, de când sunt membru al organizaţiei de bază nr. 9 TESA, activitatea organizaţiei se desfăşoară conform unui şablon ce poate fi identificat prin studiul registrului de procese verbale ale adunărilor generale ale organizaţiei.
În cadrul fiecărei adunări generale se prezintă, în general, informarea politică (cuprinzând la modul cel mai general principalele evenimente de politică internă şi externă), o informare foarte sumară privind activitatea politică (nu şi profesională) a unui tovarăş (dar nu membru al conducerii politice şi/sau administrative a întreprinderii), un material sau o dare de seamă etc.
Adunările generale sunt prezidate, cu rare şi mici excepţii, de componenţii unui anumit grup din cadrul organizaţiei (parcă pe baza principiului rotaţiei), grup care poate fi reconstituit tot pe baza registrului de procese verbale ale adunărilor generale ale organizaţiei.
În general, domneşte o atmosferă de nerăbdare a membrilor organizaţiei, de a ajunge mai repede acasă, sau o atmosferă de resemnare, supărare sau somnolenţă.
Rareori în cadrul adunărilor generale se pun probleme a căror mod de rezolvare să fie stabilit şi aprobat de organizaţia de bază.
Nu pot afirma că membrii organizaţiei sunt cu toţi rău intenţionaţi, dar pot afirma că cei care nu sunt aşa atunci se complac într-o atitudine de nepăsare.
În decursul anilor am prezentat de mai multe ori aspectele negative ale activităţii de informatică (din păcate predominante faţă de cele bune). Poziţia mea critică faţă de modul în care este condusă activitatea de informatică, faţă de activitatea tovarăşului Novac Pavel, şi autocritică la nivelul colectivului din care fac parte a fost de fiecare dată un subiect de discuţii. În cadrul acestor discuţii au predominat poziţiile neprincipiale adoptate de tovarăşii Lehaci Constantin, Băruţă Gheorghe, Radu Ioan, Niculescu Marian, David Aron, Marinescu Veronica, Schlesinger Alexandru, Komlodi Alexandru, Filip Nicolae. Aceştia au făcut totul pentru a devia atenţia organizaţiei de la problemele sesizate şi pentru a prezenta sesizările ca acte de indisciplină profesională şi politică.
Mai mult, au fost formulate şi propuneri care cereau să mi se aplice sancţiunea maximă pe linie de partid, excluderea (tovarăşii Filip Nicoale, Schlesinger Alexandru, Lehaci Constantin, Dumitrescu Nicolae).
Tovarăşii menţionaţi, îndeosebi cei din conducerea politică şi administrativă a întreprinderii, în afară de activitatea netovărăşească adoptată în cadrul adunărilor generale ale organizaţiei nu au manifestat nici un interes pentru analiza celor sesizate, pentru conlucrarea cu analiştii din cadrul oficiului de calcul în vederea eliminării deficienţelor din cadrul activităţii de informatică.
Atenţia conducerii politice şi administrative a fost captată, în mare măsură de probleme ca reamenajarea bazei sportive, amenajarea clubului întreprinderii şi a barului, amenajarea căii de acces la secţia a II-a şi de nu mai puţin importanta problemă a culesului de romaniţă din incinta noului obiectiv de la secţia I-a.
Întreb aici conducerea întreprinderii dacă nu cumva imobilele din zona secţiei II sunt incluse în planul de sistematizare?; ce se va întâmpla atunci cu clubul, barul, şi calea de acces?; nu era mai bine să fie prevăzute şi realizate în cadrul noului obiectiv de la secţia I-a?
Manifestând dezinteres faţă de conducerea ştiinţifică, principială a activităţilor întreprinderii membrii conducerii politice şi administrative a întreprinderii nu-şi neglijează nici o clipă interesul personal. Astfel, tovarăşul Lehaci Constantin a fost foarte preocupat de obţinerea la un preţ cât mai convenabil a autoturismului Dacia 1300 cumpărat – nu chiar legal – din patrimoniul întreprinderii, după cum foarte interesat a fost şi în asigurarea unor locuri de muncă bune pentru rudele sale; tovarăşul director Maer Pavel a folosit – şi foloseşte – autoturismul întreprinderii pentru probleme strict personale. O analiză amănunţită a situaţiei economice a fiecărui membru din conducerea politică şi administrativă a întreprinderii ar arăta că această situaţie este prosperă şi eficient condusă spre deosebire de activităţile întreprinderii.
Pentru o analiză amănunţită, cu exemple concrete, în ceea ce priveşte modul în care îşi desfăşoară activitatea membrii conducerii politice şi administrative a întreprinderii sunt necesare şi informaţii privind rezultatele activităţii fiecăruia precum şi volumul recompenselor primite din partea întreprinderii şi a forurilor titulare (îndeosebi financiare: retribuţii, prime etc.), recompense primite de fiecare membru al conducerii de la data încadrării.
Propun prezentei adunări generale să aprobe iniţierea demersurilor necesare în vederea elaborării şi prezentării unei situaţii, nominale, privind volumul recompenselor financiare primite de membrii conducerii politice şi administrative a întreprinderii. Pe baza acestei situaţii se va putea aprecia obiectiv, prin raportare la realizările individuale concrete, meritele fiecărui cadru de conducere.
Neaprobarea de către această adunare generală a organizaţiei de bază a celor două propuneri prezentate anterior ar constitui încă o ilustrare a modului neştiinţific şi neprincipial în care îşi desfăşoară activitatea organizaţia de bază, membrii acesteia.
Nu ar fi fost – şi nu ar fi – posibile apariţia şi repetarea, agravarea dificultăţilor din activitatea membrilor conducerii politice şi administrative a întreprinderii dacă organizaţia de bază, membrii acesteia, ar fi adoptat o atitudine ştiinţifică şi principială în analiza şi soluţionarea tuturor problemelor sesizate.
Conducerea neştiinţifică a întreprinderii – unitatea de bază a economiei naţionale şi a partidului comunist – este cea mai importantă cauză a apariţiei unor aspecte negative la nivelul întregii societăţi inclusiv în ceea ce priveşte politica realizată de Partidul Comunist din România.
4. Unele aspecte ale politicii interne şi externe realizate de Partidul Comunist din România
Politica internă şi externă a Partidului Comunist din România este direct şi decisiv influenţată de modul în care se realizează conducerea politică şi administrativă a unităţilor economico – sociale de bază (întreprinderile), de modul în care îşi desfăşoară activitatea organizaţiile de bază ale P.C.R. din cadrul acestor unităţi.
Cumularea la nivelul economiei naţionale a deficienţelor şi problemelor rezultate din conducerea neştiinţifică a întreprinderilor constituie cea mai importantă dintre cauzele apariţiei unor efecte, a unor aspecte, negative în politica realizată de Partidul Comunist din România.
În acest context, în ansamblul general al politicii realizate de Partidul Comunist din România există şi persistă unele aspecte cu care nu sunt de acord.
Astfel în domeniul politicii interne, realizate de Partidul Comunist din România, nu sunt de acord cu fapul că nu sau concretizat încă măsurile de asigurare a bunurilor de larg consum, în special alimentare (zahăr, carne, lactate). Dacă în privinţa asigurării acestor bunuri nu sunt probleme la nivelul conducerii politice şi administrative a întreprinderii şi la nivelele superioare atunci nu înseamnă că populaţia nu are probleme, dimpotrivă, problemele sunt reale, există.
Tot în domeniul politicii interne, realizate de P.C.R., nu sunt de acord cu creşterea în proporţii de aproape 100% a preţurilor unor produse şi servicii strict necesare populaţiei cum este cazul la conservele de fructe, legume şi carne, transportul în comun urban, pe căile ferate şi aerian etc. Dacă şi în aceste privinţe membrii conducerii politice şi administrative nu întâmpină probleme, deoarece există recompense financiare sau posibilitatea de a cumpăra la preţ minim autoturismul întreprinderii (deci al oamenilor muncii) sau posibilitatea de a folosi în interes personal autoturismul întreprinderii (consumând combustibilul întreprinderii) nu se poate spune acelaşi lucru despre marea majoritate a oamenilor muncii deoarece aceştia au probleme şi în acestă privinţă.
Un alt aspect al politicii interne, aspect cu care nu sunt de acord, îl constituie şi insuficienta apreciere şi satisfacere a necesităţilor privind îngrijirea noilor născuţi (concedii de maternitate şi concedii individual, pentru îngrijirea copiilor, insuficiente) precum şi majorarea mare a preţurilor pentru articolele necesare creşterii noilor născuţi, a copiilor. Dacă şi în acestă privinţă membrii conducerii politice şi administrative au găsit – şi găsesc – soluţii de rezolvare a problemelor, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre marea majoritate a oamenilor muncii.
Cel mai grav aspect negativ al politicii interne, aspect cu care nu sunt de acord şi care a provocat apariţia celorlalte aspecte negative, îl constituie existenţa unor relaţii neconforme cu prevederile statutului P.C.R. între organizaţiile de bază ale P.C.R. şi membrii conducerii politice şi administrative la nivelul unităţilor economico-sociale de bază.
Un exemplu îl constituie cazul organizaţiei de bază nr. 9 TESA din întreprinderea Thnometal iar existenţa aspectelor negative prezentate sunt o dovadă a faptului că acest caz nu este singular, unic şi izolat.
Influenţa situaţiei conomiei mondiale asupra economiei naţionale nu poate fi desconsiderată dar efectele, aspectele negative prezentate au cauzele majore la nivelul unităţilor economico-sociale de bază deci la nivelul întreprinderilor. Eliminarea acestor cauze constituie responsabilitatea Partidului Comunist din România la toate nivelurile sale de organizare şi conducere.
În ceea ce priveşte aspectele politicii externe realizate de Partidul Comnist din România, nu sunt de acord cu acordarea priorităţii absolute exportului faţă de necesităţile interne, ale oamenilor muncii; ambele obiective sunt la fel de importante.
Apreciez totodată ca posibilă şi necesară intensificarea activităţii partidului şi statului în vederea elaborării de propuneri delaliate privind dezvoltarea colaborării dintre popoare şi eliminarea oricăror bariere de ordin rasial, naţional, politic sau economic.
Dezarmarea generală şi totală o consider un obiectiv nerealizabil în schimb este posibill să fie diminuată şi folosită spre binele întregii omeniri eforturile de înarmare.
